Legături Frânte: Mama a Ales Întotdeauna Pe Sora Mea

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? Glasul meu răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți încărcați de amintiri. Mama mă privește peste ochelari, cu acea privire rece pe care o cunosc prea bine. Sora mea, Irina, stă la masă, cu brațele încrucișate și un zâmbet abia schițat.

— Nu te mai agita, Maria, așa a fost să fie. Copiii Irinei aveau nevoie de jucării, ai tăi au destule, spune mama, fără să clipească.

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi amintesc cum am ales cu grijă fiecare cadou pentru Ana și Vlad, copiii mei. Le-am ascuns în dulapul din hol, sperând să le văd fețele luminate de bucurie. Dar când am deschis cutiile, erau goale. Am aflat apoi că mama le-a dat nepoților mei, copiii Irinei. Fără să mă întrebe, fără să-i pese.

Nu e prima dată când simt că nu contez. Încă din copilărie, Irina era steaua familiei. Ea lua premiile la școală, ea era lăudată la mesele de duminică. Eu eram „cea liniștită”, „cea care nu iese în evidență”. Am crescut cu sentimentul că trebuie să muncesc dublu pentru o fărâmă de atenție.

— Maria, nu mai face atâta caz! Copiii tăi nici nu vor observa, intervine Irina, cu vocea ei tăioasă.

— Nu e vorba doar de jucării! E vorba că nu mă respecți nici pe mine, nici pe copiii mei! răbufnesc eu.

Mama oftează și-și freacă fruntea.

— Mereu exagerezi… De ce nu poți fi ca sora ta? Uite cât de calmă e ea.

Mă ridic brusc de la masă. Simt că mă sufoc. Mă uit la pozele din sufragerie: Irina la absolvire, Irina la nuntă, Irina cu primul copil. Eu apar doar într-o fotografie veche, undeva într-un colț, aproape uitată.

Ajung acasă și îi găsesc pe Ana și Vlad jucându-se cu niște cuburi vechi. Îmi vine să plâng. Soțul meu, Mihai, mă întreabă ce s-a întâmplat. Îi povestesc totul printre lacrimi.

— De ce nu-i spui mamei ce simți cu adevărat? mă întreabă el blând.

— Pentru că nu m-ar asculta niciodată… Pentru ea contează doar Irina.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele când am fost dată la o parte: când am luat primul meu salariu și mama a spus doar „Bravo”, dar când Irina a primit o promovare a dat o petrecere; când am născut-o pe Ana și mama a venit doar pentru o oră, dar la nașterea nepotului ei preferat a stat două săptămâni.

A doua zi, primesc un mesaj de la Irina: „Sper că nu te-ai supărat prea tare. Mama a vrut doar să ne ajute.”

Nu-i răspund. Simt că nu mai pot să tac. Mă hotărăsc să merg la mama și să-i spun tot ce mă apasă.

Ajung acolo după-amiază. Mama stă pe balcon și udă florile.

— Mamă, trebuie să vorbim serios.

Se uită la mine mirată.

— Ce s-a mai întâmplat acum?

Îmi adun curajul:

— Toată viața m-am simțit invizibilă lângă Irina. Mereu ai ales-o pe ea. Și acum… când ai dat cadourile copiilor mei fără să mă întrebi… m-ai rănit enorm.

Mama tace. Pentru prima dată pare că nu are răspuns.

— Nu mi-am dat seama că te doare atât de tare… Dar Irina are probleme financiare, tu te descurci mai bine…

— Nu e vorba despre bani! E vorba despre iubire și respect! Ai făcut-o mereu pe Irina să se simtă specială și pe mine m-ai făcut să cred că nu merit nimic.

Mama oftează adânc:

— Poate am greșit… Dar tu ești mai puternică decât crezi.

— Nu vreau să fiu puternică doar pentru că nu am avut de ales!

Plec fără să mai spun nimic. În drum spre casă simt o ușurare ciudată. Poate că nu se va schimba nimic, dar măcar am spus ce aveam pe suflet.

În zilele următoare, mama mă sună mai des. Îmi trimite mesaje scurte: „Ce fac copiii?”, „Ai nevoie de ceva?” Nu e mult, dar e un început.

Irina însă mă evită. La următoarea întâlnire de familie atmosfera e tensionată. Tata încearcă să destindă lucrurile:

— Hai să lăsăm supărările! Suntem familie!

Dar eu știu că unele răni nu se vindecă ușor. Mă uit la Ana și Vlad și îmi promit că nu voi face niciodată diferențe între ei.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți și iubiți de propriii părinți? Cât de mult ne marchează favoritismul din familie? Poate cineva să rupă acest cerc?