Între recunoștință și dorință: Povestea Elei și a apartamentului bunicii

— Ela, ai pus sare în supă? Nu mai simt gustul la nimic, draga mea, spuse bunica, privind spre mine cu ochii ei obosiți, dar plini de blândețe.

Eram în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ceai de tei. De doisprezece ani, aproape zilnic, veneam aici după serviciu. Îi făceam cumpărături, îi găteam, îi citeam ziarul și îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la Câmpulung. În tot acest timp, am simțit că sunt mai mult decât nepoata preferată: eram sprijinul ei, confidenta ei, uneori chiar și singura ei legătură cu lumea din afară.

Dar în ultimele luni, un gând mi-a dat târcoale, ca un nor greu pe cerul unei veri toride: dacă ar trebui să-i cer bunicii să-mi lase apartamentul ei? Nu pentru că nu aș avea unde sta — locuiam cu chirie într-o garsonieră mică, dar mă descurcam. Ci pentru că simțeam că meritam ceva pentru toți anii aceștia de grijă și sacrificiu. Și totuși, mă simțeam vinovată doar gândindu-mă la asta.

Într-o seară de martie, când ploua mocănește și orașul părea mai trist ca niciodată, am ajuns la bunica obosită și cu sufletul greu. Am găsit-o pe fotoliu, privind pe geam. M-am așezat lângă ea și am început să-i masez ușor mâinile reci.

— Ela, tu crezi că am fost o mamă bună pentru mama ta? m-a întrebat din senin.

M-am blocat. Nu mă așteptam la întrebarea asta. Știam că mama și bunica nu se înțelegeau prea bine. Mama plecase în Italia acum zece ani și nu mai venise decât de două ori acasă.

— Ai fost cea mai bună mamă și cea mai bună bunică, i-am spus încercând să-i zâmbesc.

A oftat adânc.

— Știi, mă gândesc uneori cui o să rămână casa asta… Poate ar trebui să vorbesc cu un notar.

Inima mi-a bătut tare. Era momentul să spun ceva. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am schimbat subiectul rușinată de lașitatea mea.

În zilele următoare, gândul nu-mi dădea pace. Prietena mea cea mai bună, Roxana, m-a întrebat la o cafea:

— Ela, tu chiar nu vrei să-i spui? Ai grijă de ea de atâția ani! Dacă lasă apartamentul altcuiva?

— Nu pot… Mi-e teamă că o să creadă că tot ce am făcut a fost pentru apartament. Nu vreau să-i stric liniștea la bătrânețe.

— Dar tu? Tu când ai liniște? Mereu alergi între serviciu și ea. Nu meriți și tu ceva?

Am plecat acasă cu sufletul și mai greu. În acea noapte am visat că bunica îmi spunea: „Ela, tot ce ai făcut pentru mine nu poate fi răsplătit cu nimic material.” M-am trezit plângând.

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe bunica răsfoind un album vechi cu poze. S-a uitat la o fotografie cu mine mică, în brațele ei.

— Ce repede a trecut timpul… Tu ai fost mereu lângă mine. Nici nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am luat-o de mână.

— Bunico… trebuie să vorbim despre ceva important.

A ridicat privirea spre mine, surprinsă.

— Spune, draga mea.

Mi-am adunat curajul:

— Știi că te iubesc și că tot ce fac pentru tine fac din dragoste. Dar… m-am tot gândit… dacă ai vrea ca apartamentul acesta să rămână la mine după ce…

Am simțit cum mi se taie respirația. Bunica s-a uitat lung la mine. O tăcere grea s-a așternut între noi.

— Ela… Nu m-am gândit niciodată că ai vrea asta. Credeam că tu faci totul din suflet.

M-am simțit mică, vinovată, rușinată. Am început să plâng.

— Îmi pare rău… Poate nu trebuia să spun nimic…

Bunica m-a strâns în brațe.

— Draga mea, nu trebuie să-ți fie rușine. E normal să te gândești la viitorul tău. Dar vreau să știi că nu apartamentul contează cel mai mult pentru mine, ci faptul că ești aici zi de zi. O să mă gândesc serios la ce mi-ai spus.

După acea discuție, ceva s-a schimbat între noi. Bunica era mai tăcută uneori, dar mă privea cu aceeași blândețe. Eu însă mă simțeam eliberată că am spus adevărul, chiar dacă nu știam ce va decide ea.

Câteva luni mai târziu, am primit un telefon de la notar: bunica făcuse actele ca apartamentul să-mi revină mie după moartea ei. Am plâns mult atunci — de ușurare, dar și de tristețe pentru povara pe care o purtasem atâta timp în suflet.

Acum stau în același apartament mic cu faianță veche și miros de ceai de tei. Bunica nu mai e, dar îi simt prezența peste tot. Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare dragostea se poate măsura în acte și proprietăți? Sau adevărata moștenire e altceva?

Voi ce credeți? Ați fi avut curajul să vorbiți deschis cu cineva drag despre o astfel de dorință? Cum ați proceda voi?