O seară de noiembrie care mi-a schimbat viața: Când am aflat că Mihai iubește pe altcineva

— Nu-mi vine să cred, Mihai! Cum ai putut să-mi faci una ca asta?
Vocea mea tremura, iar cuvintele mi se înecau în lacrimi. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu telefonul lui în mână, ecranul luminându-mi fața palidă. Afară ploua mărunt, iar picăturile băteau ritmic în geam, ca o bătaie de inimă bolnavă. Mihai era în pragul ușii, cu paltonul ud lipit de el și privirea pierdută undeva la podea.

Totul a început cu o simplă notificare. Nu voiam să-i invadez intimitatea, dar ceva din felul în care se comporta în ultimele luni mă făcuse suspicioasă. Era distant, mereu obosit, mereu cu gândul în altă parte. În acea seară de noiembrie, când am văzut mesajul de la „Irina”, am simțit cum mi se prăbușește lumea. „Mi-e dor de tine”, scria ea. Iar răspunsul lui Mihai era și mai dureros: „Și mie. Abia aștept să te văd mâine.”

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit el, dar vocea îi era stinsă.

— Atunci ce e? Am întrebat, simțind cum furia și durerea mă sufocă.

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Mihai și cu mine eram împreună de doisprezece ani. Ne-am cunoscut la facultate, la o petrecere organizată de prietenii noștri comuni. El era mereu sufletul grupului, plin de glume și idei trăsnite. Eu eram mai retrasă, dar el m-a făcut să râd și să cred că pot fi fericită. Ne-am căsătorit după patru ani și am crezut că nimic nu ne poate despărți.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. După ce s-a născut fetița noastră, Ana, totul s-a schimbat. Eu am rămas acasă cu ea, iar Mihai a început să lucreze tot mai mult. Seara venea târziu, obosit și iritat. Încercam să-i spun cât de greu îmi e singură cu un copil mic, dar părea că nu mă mai aude. Între noi s-a ridicat un zid invizibil, pe care niciunul nu avea curaj să-l dărâme.

În acea seară, după ce Mihai a recunoscut totul — că s-a îndrăgostit de Irina, o colegă nouă de la birou — am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Ploua torențial, dar nu-mi păsa. Mergeam pe stradă ca un robot, cu lacrimile amestecându-se cu ploaia rece.

M-am oprit pe o bancă din parc și am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… Mihai… are pe altcineva…

A urmat o tăcere grea.

— Of, draga mea… Știam că ceva nu e în regulă. Vino la noi dacă ai nevoie.

Dar nu voiam să fug. Nu voiam să fiu miluită sau compătimită. Am stat acolo până când frigul mi-a intrat în oase și apoi m-am întors acasă. Mihai era încă acolo, stând pe canapea cu capul în mâini.

— Ce facem acum? am întrebat încet.

— Nu știu… Nu vreau să te rănesc mai mult decât am făcut-o deja.

— Dar Ana? Ce-i spunem ei?

— Nu știu… Poate ar trebui să ne despărțim o vreme…

Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. Am dormit în camera Anei acea noapte, ținând-o strâns la piept ca pe singura ancoră care-mi mai rămăsese.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mihai s-a mutat la un prieten, iar eu am rămas singură cu Ana și cu gândurile mele negre. Prietenele încercau să mă încurajeze:

— Oana, meriți mai mult! Nu-l lăsa să te distrugă!

Dar eu nu voiam decât să mă ascund sub plapumă și să dispar.

Mama venea zilnic să mă ajute cu Ana. Într-o zi, m-a găsit plângând în bucătărie.

— Oana, trebuie să fii puternică pentru fetița ta. Știu că doare, dar viața merge înainte.

— Cum pot avea din nou încredere? Dacă toți oamenii mint?

Mama m-a privit lung.

— Nu toți mint. Dar trebuie să te regăsești pe tine înainte să poți avea din nou încredere în altcineva.

Am început să merg la terapie. La început mi s-a părut inutil — ce putea schimba un străin? Dar psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a ajutat să văd lucrurile altfel:

— Oana, nu e vina ta că Mihai a ales alt drum. Dar acum ai ocazia să-ți reconstruiești viața după propriile reguli.

Am început încet-încet să ies din casă, să mă văd cu prietenele mele vechi — Simona și Raluca — care nu m-au judecat niciodată.

— Hai la film! Hai la cafea! Trebuie să-ți amintești cine ești!

Încetul cu încetul am început să simt din nou gustul vieții. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier și pentru prima dată după mult timp am simțit că fac ceva pentru mine.

Mihai venea uneori s-o vadă pe Ana. Îl priveam cum îi aduce jucării noi și încerca să pară relaxat, dar ochii lui erau mereu triști când se uita la mine.

— Oana… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

— Și mie îmi pare rău… Dar nu mai putem da timpul înapoi.

Au trecut luni până când rana a început să doară mai puțin. Am realizat că nu pot controla alegerile celorlalți, dar pot decide cum reacționez eu la ele. Am început să scriu într-un jurnal fiecare gând, fiecare teamă și fiecare mică victorie.

Într-o zi, Ana m-a întrebat:

— Mami, tati mai vine acasă?

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Nu știu, iubita mea… Dar orice ar fi, eu sunt aici pentru tine mereu.

Acum, când privesc în urmă la acea seară ploioasă de noiembrie, știu că a fost momentul care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Durerea trădării nu dispare ușor, dar încet-încet am învățat că pot merge mai departe chiar dacă nu mai sunt aceeași persoană ca înainte.

Mă întreb uneori: oare voi putea vreodată să am din nou încredere? Sau rănile astea vor rămâne mereu deschise? Poate că răspunsul nu e atât de important cât drumul pe care îl parcurg ca să-l găsesc.