Când părinții nu mai sunt acolo să-i ierți: Povestea mea cu Gabriel

— Nu, Ana, nu vreau să-i văd! Nici la nuntă, nici vreodată! Gabriel își strângea pumnii pe marginea mesei din bucătărie, iar vocea lui răsuna ca un tunet în apartamentul nostru mic din București. Era cu o săptămână înainte de nuntă, iar eu simțeam cum fiecare zi care trecea ne îndepărta tot mai mult de liniștea pe care mi-o dorisem.

— Gabriel, te rog… Sunt părinții tăi. O să regreți, știu că o să regreți. Când nu vor mai fi, o să-ți pară rău că nu i-ai chemat, am încercat să-i spun cu vocea tremurândă, dar el s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el.

Am rămas singură la masă, cu ochii în lacrimi și cu inima frântă între două lumi: cea a bărbatului pe care îl iubeam și cea a familiei pe care mi-o doream întreagă. Îmi aminteam prima dată când l-am cunoscut pe Gabriel, la un curs de literatură la facultate. Era tăcut, dar privirea lui ascundea o tristețe pe care n-am știut s-o descifrez atunci. Abia după luni de relație mi-a povestit despre copilăria lui: certurile interminabile dintre părinți, lipsa de afecțiune, promisiunile nerespectate.

— Tata m-a făcut să mă simt mereu insuficient. Mama… nici nu știu dacă m-a iubit vreodată. Nu vreau să-i văd la nunta mea, Ana. Nu vreau să-mi strice ziua, mi-a spus într-o seară, cu voce joasă.

Dar eu nu puteam accepta asta. Poate pentru că eu am crescut într-o familie unde certurile se rezolvau cu îmbrățișări și unde mesele de duminică erau sacre. Am încercat să-l conving pe Gabriel că oamenii se pot schimba, că timpul vindecă și că iertarea e singura cale spre liniște.

— Hai să mergem la ei. Să vorbim. Să le spui ce simți. Poate nu știu cât te-au rănit, i-am propus într-o zi.

— Nu vreau! Nu înțelegi? Nu mai vreau să mă doară!

Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nunta s-a apropiat cu pași repezi. Mama mea mă ajuta cu rochia, tata făcea glume despre dansul mirilor. Dar în sufletul meu era o umbră care nu mă lăsa să mă bucur pe deplin.

În ziua nunții, când toată lumea râdea și dansa, am aruncat o privire spre masa noastră și am văzut scaunele goale unde ar fi trebuit să stea părinții lui Gabriel. El părea fericit, dar ochii lui trădau o tristețe adâncă. Seara târziu, când invitații plecaseră și rămăsesem doar noi doi în camera de hotel, l-am întrebat:

— Ești sigur că ai făcut ce trebuia?

A oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— Nu știu… Poate că nu.

Au trecut luni de atunci. Viața noastră s-a așezat pe făgașul obișnuit: serviciu, cumpărături la Mega Image, vizite la părinții mei la Ploiești. Dar între noi plutea mereu aceeași tăcere apăsătoare când venea vorba despre familia lui Gabriel.

Într-o zi de toamnă, am primit un telefon de la sora lui Gabriel, Irina.

— Ana… tata e la spital. A făcut infarct. Nu știu dacă mai apucă dimineața.

Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am găsit pe Gabriel în sufragerie, uitându-se absent la televizor.

— Gabriel… trebuie să mergem la spital. Tata tău…

A rămas nemișcat câteva secunde, apoi a izbucnit:

— De ce? Ce rost are? Nici măcar nu știe cine sunt!

— Dar tu știi cine ești? Ești fiul lui! Am strigat fără să-mi dau seama.

A izbucnit în plâns. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil. L-am luat de mână și am plecat împreună spre spital.

Când am ajuns acolo, Irina ne-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— E conștient… dar slăbit. Vrea să te vadă, Gabriel.

Gabriel a intrat singur în salon. Eu am rămas pe hol, ascultând doar frânturi de cuvinte prin ușa întredeschisă:

— Tată… De ce?… N-ai fost niciodată acolo… M-ai făcut să mă simt mic…

Apoi tăcere. După câteva minute, Gabriel a ieșit cu ochii în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns.

— Mi-a spus că îi pare rău… Că n-a știut cum să fie tată… Că m-a iubit în felul lui ciudat…

În noaptea aceea, tatăl lui Gabriel s-a stins din viață. La înmormântare, Gabriel a stat lângă mama lui fără să spună nimic. După slujbă, am mers acasă la ei pentru prima dată împreună. Mama lui ne-a întâmpinat cu o privire pierdută.

— Ana… Gabriel… Îmi pare rău pentru tot ce a fost între noi. Poate putem începe de la zero…

Gabriel n-a spus nimic atunci, dar i-a luat mâna și a strâns-o ușor. Am simțit că poate era începutul unei vindecări.

Acum, după toate astea, mă întreb adesea: cât de mult ne lasă orgoliul să pierdem înainte să ne dăm seama că timpul nu iartă pe nimeni? Oare chiar putem repara totul înainte să fie prea târziu?

Poate că fiecare familie are rănile ei ascunse și fiecare dintre noi duce o luptă nevăzută cu trecutul. Dar oare câți dintre noi avem curajul să spunem „îmi pare rău” sau „te iert” înainte ca regretele să fie tot ce ne rămâne?