Între visul mamei și adevărul meu: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu vreau să-l mai văd pe Barbu în casa asta! Ai auzit? vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii ei, altădată blânzi, erau acum două fântâni adânci de dezamăgire.

Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Barbu era iubitul meu de aproape trei ani, omul care mă făcea să râd când totul părea pierdut. Dar pentru mama, el era doar un băiat fără viitor, fără „nume bun”, fără apartament în București și fără „perspective”.

— Mamă, te rog… nu e așa cum crezi tu. Barbu mă iubește. Și eu îl iubesc pe el. Nu contează că nu are tot ce ai vrea tu pentru mine.

Ea a oftat adânc, și-a trecut mâna prin părul deja încărunțit și a privit pe fereastră, spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Drumul Taberei.

— Irina, eu am muncit toată viața ca să ai tu tot ce n-am avut eu. Să nu duci lipsă de nimic. Să nu ajungi ca mine, să te zbați pentru fiecare leu. Vreau să fii fericită, dar nu cu oricine. Nu cu el.

Mi-am mușcat buza de jos și am simțit cum furia și neputința se amestecă în mine ca un vârtej. De când eram mică, mama mi-a desenat viața: liceu bun, facultate la ASE, un soț „de familie”, doi copii cuminți, apartament cu trei camere și vacanțe la mare. Am încercat să-i fac pe plac. Am intrat la facultatea pe care o voia ea, am avut note bune, am zâmbit la mesele de familie chiar și când mă simțeam sfâșiată pe dinăuntru.

Dar Barbu a apărut ca o gură de aer proaspăt. L-am cunoscut la un protest pentru mediu, el cu chitara în spate și ochii verzi ca pădurea după ploaie. Nu avea bani mulți, dar avea vise mari și o inimă uriașă. Cu el am simțit pentru prima dată că pot fi eu însămi.

— Irina, nu vreau să-ți stric fericirea, dar gândește-te: ce viitor ai cu el? O să stai toată viața cu chirie? O să-ți crești copiii din salariul lui de profesor suplinitor? Ce o să zică lumea?

Cuvintele ei m-au lovit ca niște pietre reci. Mereu „ce o să zică lumea”. Mereu „viitorul”, mereu „siguranța”. Dar cine se gândește la sufletul meu?

În seara aceea am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până la Barbu, care stătea într-o garsonieră mică la etajul patru, cu pereții plini de postere și rafturi de cărți vechi. M-a privit lung când m-a văzut plângând.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama… nu te vrea. Zice că nu ești destul de bun pentru mine.

Barbu a oftat și m-a strâns în brațe.

— Știi că nu pot să-ți promit palate sau mașini scumpe. Dar pot să-ți promit că o să te iubesc mereu.

Am stat acolo ore întregi, vorbind despre visele noastre: o casă mică la țară, o grădină cu roșii și busuioc, doi copii care să alerge desculți prin iarbă. Dar visul nostru părea atât de departe de realitatea impusă de mama.

Zilele au trecut greu. Mama a început să mă ignore sau să-mi vorbească doar despre „băiatul acela bun” din blocul vecin – Mihai, contabil la bancă, mereu politicos și gata să-i care sacoșele. Tata nu spunea nimic; el era mereu neutru, ascuns după ziar sau televizor.

Într-o duminică dimineață, mama a venit la mine în cameră cu o cutie veche de pantofi.

— Uite, aici sunt poze cu tine de când erai mică. Vezi cât de fericită erai? Eu vreau doar să fii fericită din nou.

Am răsfoit pozele: eu la serbare, eu la mare cu găleata roșie, eu cu mama ținându-mă strâns de mână. Am simțit un nod în gât.

— Mamă… poate că fericirea mea nu arată la fel ca a ta.

Ea a început să plângă încet.

— Eu n-am avut nimic când eram ca tine. Am crescut singură doi copii după ce tata tău a plecat în Italia. Am vrut tot ce e mai bun pentru tine… Nu vreau să suferi cum am suferit eu.

Am simțit pentru prima dată cât de grea era povara ei. Dar povara mea cine o vedea?

Într-o seară ploioasă am decis: trebuia să aleg pentru mine. I-am spus mamei că îl iubesc pe Barbu și că vreau să-mi construiesc viața alături de el, chiar dacă asta înseamnă să risc totul.

— Dacă pleci cu el, să nu te mai întorci! mi-a strigat ea printre lacrimi.

Am ieșit din casă cu un rucsac și inima frântă. Barbu m-a primit fără întrebări, doar cu brațele deschise.

Au trecut doi ani de atunci. Ne-am mutat într-un sat din Prahova, unde predăm la școala locală și avem o grădină mică. Avem doi copii veseli și gălăgioși – exact cum visam noi doi în garsoniera lui Barbu. Mama nu mi-a vorbit aproape deloc în tot acest timp. Uneori îi trimit poze cu nepoții ei; uneori răspunde doar cu „Sunt bine”.

În serile liniștite mă gândesc la ea: oare mă urăște? Oare va putea vreodată să mă ierte că am ales alt drum? Sau poate într-o zi va vedea că fericirea mea nu arată ca în visul ei, dar e tot fericire?

Poate că fiecare mamă vrea ce e mai bun pentru copilul ei – dar cine decide ce înseamnă „cel mai bun”? Voi ce ați fi ales în locul meu?