Când casa mea nu mai era a mea: Mărturia unei mame românce

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea mea a răsunat spartă, tremurândă, în sufrageria luminată slab de lampa veche. Mă uitam la fiul meu, cu ochii lui reci, străini, și la Andreea, nora mea, care-și strângea geanta la piept ca pe un scut. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de ecoul certurilor noastre.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua în care Vlad a venit acasă cu Andreea și mi-a spus că vor sta la mine „doar câteva luni, până își găsesc ceva”. Poate când am început să simt că nu mai am loc în propria bucătărie, că nu mai pot să-mi beau cafeaua fără să aud reproșuri sau să simt priviri grele. Sau poate când am realizat că nu mai sunt mama, ci doar femeia care spală vasele și plătește facturile.

— Mamă, exagerezi! — a ridicat Vlad tonul, încercând să pară calm, dar îi vedeam maxilarul încordat. — Ești obosită, hai să vorbim mâine.

— Nu! Acum! — am izbucnit. — De luni de zile mă simt ca o chiriașă în casa mea! Nu mai pot să trăiesc așa!

Andreea a oftat teatral și a rostit încet:

— Dacă nu-ți convine, putem pleca. Dar să nu spui că nu ai știut ce înseamnă să fii mamă.

Cuvintele ei au tăiat ca un cuțit. Am simțit cum mi se strânge inima. Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Sorin, a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit două joburi ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie. Am renunțat la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală. Totul pentru el.

Și acum? Acum eram o povară.

În ultimele luni, casa mea devenise un câmp de luptă. Vlad și Andreea se certau mereu, iar eu eram prinsă la mijloc. Facturile veneau pe numele meu, dar banii lor nu ajungeau niciodată la timp. Mâncarea dispărea din frigider fără ca cineva să spună „mulțumesc”. Ba chiar Andreea îmi reproșa că gătesc „prea tradițional”, că nu mă adaptez la „timpurile moderne”.

Într-o seară, am găsit-o pe Andreea plângând în baie. Am bătut la ușă:

— Andreea, ce s-a întâmplat?

— Nimic… Vlad e nervos iar. Zice că nu-l susții destul.

Am simțit un nod în gât. Cum să nu-l susțin? Tot ce făceam era pentru el! Dar nimic nu mai era suficient.

Apoi au început reproșurile directe:

— Mamă, de ce nu ne lași să ne facem viața? — m-a întrebat Vlad într-o zi.

— Pentru că viața voastră e aici, cu mine! — am răspuns disperată.

— Nu, viața noastră e acolo unde putem respira fără să fim judecați!

M-am simțit mică, inutilă. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate eram prea băgăcioasă, prea prezentă. Poate trebuia să-i las să se descurce singuri.

Dar cum să-i las? Cum să-mi dau afară propriul copil?

În acea noapte, după încă o ceartă legată de bani și de faptul că Andreea voia să-și aducă sora să stea cu noi „temporar”, am simțit că mă sufoc. Am strigat fără să-mi dau seama:

— Gata! Ajunge! Dacă nu vă convine, plecați! Casa asta e tot ce am!

S-au uitat la mine ca la o nebună. Vlad a tăcut o clipă, apoi a zis:

— Bine. Plecăm mâine.

Au împachetat câteva haine și au ieșit fără să privească înapoi. Ușa s-a trântit încet, dar ecoul ei a răsunat ore întregi în sufletul meu.

Am rămas singură în mijlocul sufrageriei. M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la toate serile când îl vegheam bolnav sau îi citeam povești ca să adoarmă. La toate zilele când visam că va avea o familie frumoasă și că vom fi uniți.

Dar realitatea era alta: eram singură într-o casă prea mare și prea goală.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet scris grăbit:

„Mamă,
Nu știu dacă ai dreptate sau nu. Poate nici eu nu sunt cel mai bun fiu. Dar trebuie să încercăm fiecare să ne găsim locul. Ai grijă de tine.
Vlad”

Am plâns din nou. Dar ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată după mulți ani, am făcut o cafea doar pentru mine și am băut-o privind pe geam, fără teamă că cineva va intra să mă certe sau să mă judece.

În zilele care au urmat am început să redescopăr cine sunt eu fără rolul de mamă sacrificată. Am ieșit la plimbare cu vecina mea, Maria, am citit o carte întreagă într-o după-amiază și am început să gătesc doar ce-mi place mie.

Dar dorul de Vlad mă arde încă. Mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am greșit iremediabil. Oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Unde se termină iubirea și începe pierderea de sine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori trebuie să ne alegem pe noi înșine ca să putem iubi cu adevărat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între dragoste și sacrificiu?