Între Tăcere și Înțelegere: Lupta mea pentru a-mi regăsi fiica

— Ana, nu mai vii deloc pe la noi. Parcă nici nu mai ai mamă, am spus cu voce tremurată, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce mă uitam la ecranul telefonului. Era a treia oară în luna aceea când încercam să o conving să vină acasă, dar răspunsul ei era mereu același: „Mamă, sunt ocupată. Am și eu viața mea acum.”

Nu știu când s-a rupt firul dintre noi. Poate în ziua nunții, când am simțit că o dau pe mâna altcuiva și că nu mai sunt eu centrul universului ei. Sau poate mai devreme, când am început să-i critic alegerile, să-i spun că nu-mi place cum gătește, că nu e destul de atentă cu soțul ei, Radu. Mereu am vrut să-i fie bine, dar cred că am uitat să-i spun asta fără reproșuri.

Soțul meu, Ion, mă privea cu ochi triști de fiecare dată când mă întorceam supărată de la telefon. — Mariana, las-o să respire. E tânără, are nevoie de spațiu. Nu vezi că dacă insiști, se îndepărtează și mai tare?

Dar cum să nu insist? Cum să nu-mi fie dor de fata mea? Sufletul mi se strângea de fiecare dată când vedeam poze cu ea pe Facebook, la petreceri sau în vacanțe cu Radu și prietenii lor. Eu nu mai eram acolo. Nu mai știam nimic despre ea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ion — el îmi reproșa că sunt prea posesivă, eu îi spuneam că nu înțelege ce simte o mamă — am izbucnit în plâns. Am stat pe marginea patului și mi-am amintit cum îi făceam codițe Anei înainte de școală, cum îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu. Acum eram doar o voce enervantă la telefon.

— Mariana, trebuie să accepți că a crescut. Nu mai e copilul nostru, a spus Ion într-o seară, încercând să mă ia în brațe.

— Dar dacă nu mă mai iubește? Dacă nu mai are nevoie de mine?

— O să-ți spun un secret: copiii au mereu nevoie de părinți. Dar nu mereu așa cum vrem noi.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care am pus presiune pe Ana. La toate sfaturile mele necerute, la toate comparațiile cu alte fete din sat: „Uite ce gospodină e Alina! Uite ce bine s-a măritat Cristina!” Poate că fiecare vorbă a mea a fost ca un cui bătut între noi.

A trecut aproape un an fără ca Ana să vină acasă. De Crăciun mi-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite!” Atât. Nici măcar un telefon. Am plâns toată noaptea, iar Ion m-a lăsat să-mi consum durerea în liniște.

În primăvară, am aflat de la vecina mea, doamna Stanciu, că Ana a pierdut o sarcină. Nu-mi spusese nimic. M-am simțit trădată și inutilă. Cum putea să treacă printr-o asemenea durere fără mine?

Am luat telefonul și i-am scris: „Ana, te rog frumos să vii acasă. Nu contează ce s-a întâmplat. Sunt aici pentru tine.”

Nu mi-a răspuns.

Într-o zi, m-am dus la București fără să-i spun. Am sunat-o din fața blocului unde locuia cu Radu.

— Mamă?! Ce cauți aici?

— Am venit să te văd. Să te îmbrățișez. Să-ți spun că îmi pare rău pentru tot ce am greșit.

A deschis ușa cu ochii roșii de plâns. Am stat una în fața celeilalte câteva secunde care mi s-au părut o eternitate.

— De ce nu mi-ai spus nimic? De ce ai suferit singură?

— Pentru că nu voiam să aud iar că „așa e viața”, „o să fie bine”, „trebuie să fii puternică”. Pentru că nu voiam sfaturi sau reproșuri. Voiam doar să fiu ascultată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața am crezut că trebuie să am răspunsuri pentru orice problemă a ei. Dar poate că uneori trebuie doar să fii acolo, fără cuvinte mari.

Am stat împreună pe canapea și am plâns amândouă. Fără explicații, fără acuzații. Doar două femei rănite care încercau să se regăsească.

— Mamă… mi-e dor de tine, dar mi-e teamă că dacă mă apropii iar, o să mă rănești din nou.

— Și mie mi-e dor de tine… Dar promit că o să învăț să te ascult fără să te judec.

A fost greu la început. Ne-am sunat mai rar, dar discuțiile noastre au devenit mai sincere. Am început să vorbim despre orice — despre frici, despre visele ei, despre cât de greu îi este uneori cu Radu sau la serviciu.

Într-o zi mi-a spus: — Mamă, știi ce mi-a lipsit cel mai mult? Să mă ții în brațe fără să-mi spui nimic.

Am realizat atunci cât de mult contează prezența simplă a unui părinte. Fără sfaturi, fără comparații, fără presiuni.

Acum Ana vine acasă mai des. Ne certăm uneori — suntem tot două firi puternice — dar știm să ne cerem iertare. Și cel mai important: știm să ne ascultăm una pe cealaltă.

Mă uit la ea și mă întreb: oare câte mame și fiice trăiesc aceeași tăcere dureroasă? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Îmi pare rău” înainte ca distanța dintre noi să devină de netrecut?