Între două lumi: Povestea unei nurori într-o familie românească

— Nu vreau să-l mai văd pe Vlad spălând vasele! Nu pentru asta l-am crescut!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a răsunat ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța de ceai, iar Vlad, soțul meu, părea că vrea să dispară în podea. Era o după-amiază de sâmbătă, iar eu tocmai terminasem de pus masa. În loc de liniște, am primit o furtună.

— Mamă, te rog… nu e cazul să ridici tonul, a încercat Vlad să tempereze situația.

— Ba e cazul! Irina, tu chiar nu vezi? Femeile adevărate nu-și pun bărbații la treabă prin casă! Ce-o să spună lumea dacă află că Vlad al meu stă acasă cu copilul cât tu ești la serviciu?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când soacra mea îmi reproșa felul în care ne împărțim responsabilitățile. Dar de data asta era mai hotărâtă ca niciodată. M-am uitat la Vlad, care își frământa mâinile nervos.

— Mariana, nu e treaba nimănui cum ne organizăm noi viața, am spus cu voce joasă, dar fermă. Eu am un job solicitant la spital, Vlad lucrează de acasă și are program flexibil. Ne ajutăm reciproc.

— Nu mă interesează! Pe vremea mea, bărbatul aducea banii acasă și femeia avea grijă de copii și de gospodărie! Așa am făcut eu cu tatăl lui Vlad și uite ce bărbat a ajuns!

Am simțit un nod în gât. În mintea mea se derulau toate momentele în care m-am simțit vinovată pentru că nu pot fi „femeia perfectă” din poveștile vechi. Dar știam că nu pot da înapoi. Nu mai eram copilul care accepta orice fără să riposteze.

— Mamă, eu am ales să fiu alături de Irina și să ne creștem copilul împreună. Nu vreau să fiu un tată absent, a spus Vlad cu voce tremurată.

Mariana s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Nu pot să cred! Ai ajuns să-ți asculți nevasta mai mult decât pe mine! Să nu mă cauți când o să-ți pară rău!

A trântit ușa și a plecat. În urma ei a rămas un gol apăsător. Vlad s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în tăcere. M-am așezat lângă el și l-am luat de mână.

— O să fie bine, i-am șoptit. Suntem o echipă.

Dar adevărul era că nu știam dacă va fi bine. În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Vlad era tot mai abătut, iar eu mă simțeam prinsă între două focuri: dorința de a-mi proteja familia și presiunea de a respecta tradițiile impuse de soacră.

Într-o seară, după ce am adormit copilul, Vlad mi-a spus:

— Irina, poate are dreptate mama… Poate ar trebui să mă angajez din nou la birou și tu să stai acasă cu Maria. Poate așa ar fi mai bine pentru toți.

M-am uitat la el șocată.

— Vlad, tu chiar crezi că fericirea noastră depinde de ce spune mama ta? Noi am ales alt drum. Știi cât de greu mi-a fost să ajung medic rezident? Să renunț acum ar însemna să-mi neg toată munca de până acum.

Vlad a oftat adânc.

— Știu… dar nu vreau să te văd suferind din cauza conflictului cu mama.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Și eu nu vreau să te văd pe tine nefericit. Dar trebuie să găsim o cale să fim noi înșine, fără să trăim după regulile altora.

În următoarele luni, Mariana a refuzat să ne vorbească. Nu a venit la ziua Mariei, nu a răspuns la telefoane. Vlad era tot mai abătut, iar eu mă simțeam vinovată pentru ruptura dintre el și mama lui. Într-o seară, după o gardă epuizantă la spital, am găsit-o pe Vlad stând pe întuneric în bucătărie.

— Nu mai pot, Irina… Mi-e dor de mama, dar nu pot renunța la tine și la Maria. Simt că pierd totul.

M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat strâns.

— Nu pierzi nimic. Câștigăm libertatea de a fi noi înșine. Poate într-o zi va înțelege și ea.

Timpul a trecut greu. Am încercat să-i scriu Marianei o scrisoare sinceră, în care i-am povestit cât de mult îl iubește Vlad pe Maria și cât de mult ne dorim ca ea să facă parte din viața noastră. Am recunoscut că mi-e greu fără sprijinul ei și că nu vreau ca Maria să crească fără bunica ei.

După câteva săptămâni, într-o duminică dimineață, am auzit soneria. Era Mariana. Avea ochii roșii și părea mai bătrână decât o știam.

— Pot să intru? a întrebat încet.

Am dat din cap și am făcut loc pe hol. S-a apropiat de Vlad și l-a îmbrățișat strâns.

— Mi-a fost dor de tine… Mi-a fost dor de voi toți…

Apoi s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Irina… poate n-am avut dreptate. Poate lumea s-a schimbat mai mult decât pot eu accepta… Dar vreau să încerc să vă înțeleg.

Am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că avem o șansă reală să fim o familie adevărată — una care se sprijină chiar dacă nu respectăm toate regulile vechi.

Acum, când privesc în urmă la acele luni grele, mă întreb: oare câte familii din România se luptă cu aceleași prejudecăți? Câte femei sau bărbați se tem să fie ei înșiși din cauza presiunii celor dragi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?