Întâlnirea care mi-a schimbat perspectiva: O prietenie la răscruce

— Nu-mi vine să cred că ești chiar tu! am exclamat, încercând să-mi ascund emoția în spatele unui zâmbet larg, deși inima îmi bătea nebunește. Irina, cu părul prins neglijent și ochii ei verzi, părea la fel de surprinsă ca mine. Rafturile cu legume proaspete din supermarketul aglomerat deveniseră, brusc, martorii unei reîntâlniri pe care o așteptasem, fără să recunosc, de luni întregi.

— Da, ce coincidență! a spus ea, dar vocea îi era grăbită, aproape absentă. A privit rapid spre lista de cumpărături de pe telefon, apoi spre mine. — Să știi că sunt în criză de timp, dar hai să povestim puțin.

M-am simțit ca un copil care primește firimituri după ce așteaptă la masă ore întregi. Am zâmbit și am încercat să-mi reprim întrebările care mă măcinau: De ce nu mi-a mai scris? De ce toate invitațiile mele la cafea au rămas fără răspuns? Dar n-am apucat să spun nimic, pentru că Irina deja începuse să povestească despre noul ei job la bancă, despre cât de stresant e șeful ei, despre cât de greu îi e să găsească timp pentru ea însăși.

— Știi cum e, nu? Toată lumea vrea ceva de la tine. Mama mă sună zilnic să mă întrebe când mă mărit. Tata… eh, el nici nu mai vorbește cu mine de când am refuzat să merg la țară la Paște. Și apoi, colegii… numai bârfe și invidii. Parcă nu mai am aer!

Am dat din cap, încercând să par prezentă, dar în mintea mea se derulau amintiri cu noi două râzând pe băncile din parc, împărțind secrete și vise. Acum eram doar un spectator la monologul ei. Am încercat timid să intervin:

— Și eu am trecut printr-o perioadă grea… Mama a fost internată și…

Dar Irina m-a întrerupt imediat:

— Vai, dar să-ți spun ce mi s-a întâmplat ieri! Am avut o criză de nervi la birou. Am izbucnit în plâns în fața tuturor! Poți să crezi? Și nimeni n-a venit să mă întrebe dacă sunt bine.

M-am simțit invizibilă. Am vrut să-i spun cât de mult mi-a lipsit sprijinul ei când am stat nopți întregi lângă patul mamei în spital, cât de singură m-am simțit când fratele meu a plecat în Anglia și tata s-a închis în el însuși. Dar Irina nu părea interesată. Ochii ei fugeau peste rafturi, mâinile îi tremurau ușor pe coșul de cumpărături.

— Știi ce cred? a continuat ea. Oamenii sunt egoiști. Fiecare trage pentru el. Nici nu mai știu dacă are rost să mă chinui să țin legătura cu cineva. Toți dispar când ai nevoie de ei.

Am simțit un nod în gât. Era ironic: ea vorbea despre egoism, dar nu mă întrebase nici măcar o dată ce mai fac eu. Am inspirat adânc și am încercat să-i spun:

— Irina, chiar mi-ai lipsit. Mi-ar fi plăcut să fim acolo una pentru cealaltă…

Dar ea deja își verifica telefonul.

— Scuză-mă, trebuie să răspund la un mesaj urgent. Știi cum e cu clienții ăștia…

Am rămas cu mâna pe o pungă de mere verzi, privind cum Irina se îndepărtează printre rafturi, vorbind la telefon și gesticulând nervos. M-am simțit mică, neînsemnată, ca un decor într-o piesă în care nu mai aveam niciun rol.

Când am ajuns acasă, mama m-a întâmpinat cu aceeași întrebare obosită:

— Ai luat medicamentele?

Am dat din cap și am mers direct în camera mea. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în tăcere. Nu pentru că Irina nu mă ascultase, ci pentru că realizasem cât de mult se schimbase totul între noi. Prietenia noastră nu mai era un refugiu; devenise o scenă pe care doar unul dintre noi juca.

În zilele următoare am încercat să-mi ocup mintea cu lucruri banale: gătit, curățenie, mers la piață cu mama. Dar gândul la Irina mă urmărea peste tot. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram cea care ceruse prea mult. Poate că fiecare are propriile lupte și nu mai rămâne loc pentru ceilalți.

Seara, când tata a venit acasă obosit și tăcut ca de obicei, l-am întrebat:

— Tu ai avut vreodată un prieten care să te facă să te simți invizibil?

A ridicat din umeri și a spus:

— Oamenii se schimbă. Prieteniile se sting dacă nu le îngrijești.

Am stat mult timp cu vorbele lui în minte. Într-o zi i-am scris Irinei un mesaj simplu: „Sper că ești bine.” N-am primit niciun răspuns.

Poate că unele prietenii sunt menite să dureze doar cât avem nevoie una de cealaltă. Sau poate că egoismul e boala vremurilor noastre – fiecare trage pentru el și uităm să ascultăm cu adevărat.

Mă întreb: câți dintre noi ne dăm seama când devenim doar spectatori în viețile celor pe care îi consideram prieteni? Și câți avem curajul să spunem „ajunge” înainte să ne pierdem pe noi înșine?