Umbra unei mame: Povestea Milenei între sacrificiu și uitare

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să vin în fiecare zi la tine! Am și eu viața mea, ai înțeles?
Vocea Irinei răsună ca un ecou dureros în apartamentul mic din Drumul Taberei. Mă uit la ea, la fiica mea, copilul pentru care am renunțat la tot. Mâinile îmi tremură pe cănile de ceai, iar ochii mi se încețoșează.
— Irina, nu vreau să-ți fiu povară… doar… doar mi-e greu să stau singură.
Ea oftează, își strânge geanta la piept și se uită la mine cu o oboseală pe care n-am mai văzut-o niciodată.
— Nu ești o povară, mamă, dar nici nu pot să fiu mereu aici. Am serviciu, am copii, am problemele mele.
Rămân cu privirea pierdută spre ușă după ce pleacă. În casă e liniște, prea multă liniște. Aud doar ticăitul ceasului vechi de pe perete și pașii vecinilor pe hol. Mă simt ca o umbră care se târâie printre amintiri.

Am 70 de ani și sunt singură. Soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum zece ani. De atunci, Irina a fost tot ce am avut. Pentru ea am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții, pentru ea am stat nopți nedormite când avea febră sau când plângea după băiatul care i-a frânt inima la 18 ani. Pentru ea am renunțat la visele mele, la prieteniile mele, la orice altceva.

Acum, când bătrânețea mă apasă cu toată greutatea ei, simt că nu mai am loc în viața nimănui. Irina vine tot mai rar. Nepoții mei mă salută în grabă pe WhatsApp sau îmi trimit poze cu emoji-uri pe care nu le înțeleg. Vecinii mei sunt fie prea ocupați, fie prea bătrâni ca să mai stea la taclale.

Într-o zi friguroasă de martie, când vântul şuiera printre blocuri și ploaia bătea în geamuri, am decis să ies până la magazinul din colț. Mă sprijin de baston și cobor încet scările. La parter, o văd pe doamna Stela, noua vecină de la etajul doi. Are părul alb ca zăpada și ochii vii.

— Bună ziua, doamnă Milena! Mergeți la cumpărături? Veniți să mergem împreună!

Nu-mi amintesc să fi vorbit prea mult cu ea până atunci. Dar accept invitația. Pe drum povestim despre vreme, despre pensii mici și despre copiii care uită de părinți. Stela râde amar:

— Știi ce-i trist? Că ne-am crescut copiii să fie independenți și acum ne-au uitat cu totul.

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Parcă vorbește despre mine.

În zilele următoare începem să ne vedem tot mai des. Bem cafea împreună dimineața, ne plimbăm prin parc sau stăm pe banca din fața blocului și privim oamenii grăbiți. Stela are un fel aparte de a povesti: uneori râdem până ne dor obrajii, alteori tăcem și ne ținem de mână când ne apasă dorul.

Irina observă schimbarea la mine.

— Mamă, cu cine tot stai tu de vorbă? Nu te plictisești?

— Nu mă plictisesc deloc. Stela e o femeie bună. M-a ajutat mult în ultima vreme.

Irina oftează din nou.

— Să nu ai încredere prea mare în oameni străini…

Mă doare să aud asta. Oare chiar atât de puțin mă cunoaște? Oare chiar crede că nu pot să-mi aleg prietenii?

Într-o seară, după ce Stela pleacă acasă, primesc un telefon de la Irina.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Am găsit un azil bun lângă Ploiești. E curat, are personal bun… Cred că ar fi mai bine pentru tine acolo.

Simt cum mi se taie respirația.

— Irina… vrei să mă duci la azil?

— Nu vreau să te duc nicăieri! Dar nu pot să fiu mereu lângă tine și mi-e teamă că ți se poate întâmpla ceva…

Nu mai aud restul conversației. Închid telefonul și plâng în tăcere. Mâine îi voi spune Stelei totul.

A doua zi dimineață, Stela mă găsește cu ochii umflați de plâns.

— Ce s-a întâmplat?

Îi povestesc totul printre sughițuri.

— Știi ce cred eu? Familia nu e doar sânge. Familia e cine îți stă alături când ai nevoie. Dacă vrei să rămâi aici, rămâi! Eu te ajut cât pot.

Cuvintele ei mă încălzesc mai mult decât orice pătură groasă.

În următoarele săptămâni, Irina vine tot mai rar. Când vine, e grăbită sau nervoasă. Nepoții nu mai dau niciun semn. Dar Stela e mereu acolo: gătim împreună sarmale pentru Paște, ne uităm la seriale vechi și ne povestim viețile ca două adolescente.

Într-o zi primesc o scrisoare de la Irina: „Mamă, îmi pare rău dacă te-am rănit. Poate că nu știu să fiu fiica de care ai nevoie… Dar te iubesc.”

Plâng din nou — dar lacrimile sunt altfel acum: lacrimi de dor și speranță.

M-am întrebat mereu dacă sângele chiar înseamnă iubire sau dacă familia e ceva ce alegem cu sufletul. Poate că răspunsul e undeva între cele două — sau poate că fiecare trebuie să-l caute singur.

Oare câți dintre noi ajungem să fim străini în propria familie? Și câți găsim alinarea acolo unde nici nu ne-am fi așteptat?