Între două lumi: când familia devine câmp de luptă

— Nu mai pot, mamă! Ori pleacă Vlad, ori plec eu!
Vocea Ioanei răsuna în telefon cu o disperare pe care nu i-o mai auzisem niciodată. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu inima strânsă ca un pumn. De două luni, Vlad și soția lui, Ana, locuiau cu noi, pentru că apartamentul lor era în renovare și Ana urma să nască în curând. Ioana, mereu generoasă, le-a propus să stea la ea până se liniștesc lucrurile. Dar nu mi-am imaginat niciodată că gestul ei va deschide o cutie a Pandorei.

Totul a început bine. Vlad era recunoscător, Ana încerca să nu deranjeze, iar Ioana părea mulțumită că poate ajuta. Dar după câteva săptămâni, lucrurile au început să scârțâie. Vlad venea târziu acasă, lăsa vasele nespălate, iar Ana, cu burta mare, nu putea face mare lucru. Ioana lucra de acasă și avea nevoie de liniște, dar gălăgia și dezordinea îi dădeau peste cap programul.

Într-o seară, când am sunat-o să văd cum se simte, mi-a spus printre dinți:
— Mamă, Vlad a adus iar prieteni la el. Au stat până la două noaptea și au fumat pe balcon. Mâine am o prezentare importantă și nu am putut dormi deloc.

Am încercat să-l sun pe Vlad să-i spun să fie mai atent, dar mi-a răspuns sec:
— Mamă, e și casa mea acum. Ioana exagerează. E prea sensibilă.

A doua zi, Ioana a venit la noi cu ochii umflați de plâns. S-a trântit pe canapea și a izbucnit:
— Nu mai pot! M-am săturat să fiu menajera lor! Vlad nu mă respectă deloc! Ana mă roagă mereu să o ajut cu diverse lucruri prin casă, dar nici măcar nu mulțumește!

Am încercat să o liniștesc:
— Ioana, știu că e greu, dar Vlad are nevoie de ajutor acum. Și Ana… e însărcinată. Poate ai puțină răbdare?

— Mereu eu trebuie să am răbdare! Mereu eu trebuie să cedez! De ce nu poate Vlad să fie responsabil?

Nu am avut răspuns atunci. Dar lucrurile s-au complicat când a apărut Andreea, prietena cea mai bună a Ioanei încă din liceu. Andreea era genul acela de om care știe totul despre toți și nu ratează nicio ocazie să bage zâzanie.

Într-o zi, Andreea a venit în vizită la Ioana și a găsit-o plângând în bucătărie.
— Ce-ai pățit? iar Vlad te-a enervat?

Ioana i-a povestit totul printre suspine. Andreea a ridicat din sprâncene:
— Eu nu aș accepta niciodată așa ceva! E casa ta! Cum să lași pe cineva să-ți calce în picioare intimitatea? Dacă eram în locul tău, îi dădeam afară!

Cuvintele ei au prins rădăcini în sufletul Ioanei. În următoarele zile, tensiunea dintre ea și Vlad a crescut. Orice discuție se transforma în ceartă.

— Vlad, te rog frumos să nu mai aduci oameni acasă fără să mă anunți!
— Ioana, nu exagera! Nu ești singura care locuiește aici!
— Ba da! E APARTAMENTUL MEU!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat trântind ușa. Ana a rămas singură în sufragerie, cu ochii în lacrimi.
— Nu vreau să vă certati din cauza mea… Eu doar vreau liniște înainte să nasc…

Ioana s-a retras în camera ei și m-a sunat plângând:
— Mamă, nu mai pot! Ori pleacă Vlad și Ana, ori plec eu!

Am simțit cum mă sufoc între cei doi copii ai mei. Soțul meu, Gheorghe, încerca să mă liniștească:
— Lasă-i să se descurce singuri! Sunt adulți!

Dar cum puteam sta deoparte când familia mea se destrăma sub ochii mei?

A doua zi am mers la Ioana acasă. Am găsit-o pe Andreea acolo, agitând spiritele:
— Mariana, trebuie să-i spui lui Vlad să plece! Ioana nu mai poate!

M-am uitat la fiica mea: avea cearcăne adânci și mâinile îi tremurau.
— Ioana, vrei cu adevărat asta? Să-ți dai afară fratele?

A izbucnit:
— Nu vreau să-l dau afară… dar nu mai pot trăi așa!

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. În acel moment am realizat cât de mult ne-a afectat pe toți această situație.

Seara l-am sunat pe Vlad și i-am spus totul. A tăcut mult timp la telefon.
— Mamă… n-am vrut să-i fac rău Ioanei. Dar nici eu nu mai pot sta aici dacă nu mă simt binevenit.

A doua zi Vlad și Ana s-au mutat la noi din nou. Ioana a rămas singură în apartament — dar liniștea aceea mult dorită era acum apăsătoare.

Au trecut câteva zile până când Ioana m-a sunat din nou:
— Mamă… cred că am greșit. Mi-e dor de Vlad. Mi-e dor chiar și de Ana… Poate că Andreea m-a influențat prea mult.

Am oftat ușurată. Poate că timpul va vindeca rănile astea. Poate că vom reuși să fim din nou o familie.

Dar uneori mă întreb: cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru cei dragi? Și când devine ajutorul o povară care ne rupe sufletul?