Unde se termină datoria față de familie? Povestea mea între maternitate și sacrificiu

— Nu-mi vine să cred, Tată! Chiar nu vezi că nu pot? am izbucnit într-o dimineață, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-l adorm pe Vlad, băiețelul meu de patru luni, care plângea neconsolat. Tatăl meu, Ion, stătea la masa din bucătărie, cu ziarul în față și o cafea aburindă, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat în viața noastră. Dar totul se schimbase.

Cu două luni în urmă, tata a venit cu două valize și o privire hotărâtă. — Gata, m-am săturat de muncă. Am depus actele pentru pensie. Mă mut la tine, că doar nu mă lași pe drumuri, mi-a spus sec, fără să mă întrebe dacă pot sau vreau. Mama murise cu trei ani înainte, iar sora mea, Camelia, locuia la Cluj și abia dacă ne suna de Crăciun. Tata a considerat că e firesc să vină la mine, singura lui fiică rămasă în București.

La început am încercat să-l primesc cu inima deschisă. Îmi spuneam că e normal să am grijă de el, că a muncit o viață pentru noi. Dar realitatea m-a lovit ca un duș rece: tata nu voia doar un acoperiș deasupra capului, ci și confortul pe care îl avusese toată viața. Nu făcea cumpărături, nu gătea, nu schimba nici măcar un scutec copilului meu. Se plângea mereu că nu are destui bani din pensie și că „oricum tu stai acasă toată ziua”.

— Tu nu vezi că Vlad are nevoie de mine? Că nu dorm nopțile? Că banii abia ne ajung? am încercat să-i explic într-o seară, după ce am găsit frigiderul gol și el îmi reproșa că nu avem brânză proaspătă.

— Ce vrei să fac? Să mă duc eu la piață? Eu sunt bătrân! Tu ești tânără! Ce mare lucru să ieși cu copilul în cărucior? mi-a răspuns cu o voce tăioasă.

În fiecare zi simțeam cum mă sufoc între nevoile copilului meu și pretențiile tatălui. Soțul meu, Radu, venea târziu de la serviciu și încerca să evite conflictele. — E tatăl tău… Ce vrei să facem? Nu putem să-l dăm afară… îmi spunea șoptit, când îl rugam să discute cu el.

Într-o noapte, după ce Vlad a avut febră și am stat trează lângă el până dimineața, l-am găsit pe tata în bucătărie, nemulțumit că nu i-am făcut cafeaua la timp.

— Nu știu cum te descurci tu cu copilul ăsta… Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta! a spus el, fără să ridice ochii din ziar.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. M-am retras în baie și am plâns în hohote. Mă simțeam captivă în propria casă, prinsă între două generații care aveau nevoie de mine și nu-mi lăsau niciun strop de aer pentru mine însămi.

Sora mea Camelia a refuzat orice discuție despre tata. — Eu am doi copii mici și un job full-time! Nu pot să-l iau la mine! Tu ești acasă… ai mai mult timp! mi-a spus la telefon, cu vocea rece.

Într-o zi, când Vlad plângea neîncetat și tata îmi cerea insistent bani pentru medicamentele lui „speciale”, am cedat:

— Tată, nu mai pot! Nu mai pot să fiu mamă pentru toți! Ai pensie! De ce nu te gospodărești singur?

A tăcut câteva secunde, apoi a izbucnit:

— Dacă nu era mama ta, nici tu n-ai fi ajuns om! Eu am muncit pentru voi! Acum e rândul tău!

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Unde se termină datoria față de părinți? Cât trebuie să sacrifici din viața ta pentru cei care te-au crescut? Oare e corect ca eu să-mi pun pe pauză viața, cariera și liniștea sufletească doar pentru că „așa se face în familie”?

În fiecare zi mă lupt cu sentimentul de vinovăție și cu dorința de libertate. Îmi iubesc tatăl, dar nu mai pot trăi doar pentru el. Vreau ca Vlad să crească într-o casă liniștită, nu într-una plină de reproșuri și tensiuni.

Uneori mă întreb: dacă aș pleca mâine și l-aș lăsa singur, aș fi o fiică rea sau doar o femeie care vrea să-și trăiască viața? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la fericire?