Un nou început pentru mama: Libertatea după ani de sacrificiu

— Mama, nu poți să fii serioasă! Cum să vinzi casa în care am crescut? Ioana aproape că țipa, cu ochii umezi și obrajii aprinși. Sabina, mai tăcută de obicei, stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca și cum nu mă mai recunoștea. Eram la masa din bucătărie, aceeași masă la care le-am pus mâncare caldă în fiecare zi, la care le-am ascultat grijile și bucuriile. Acum, masa era martora unei rupturi pe care nici nu mi-o imaginasem vreodată.

Nu știu dacă am simțit vreodată o greutate mai mare pe umeri. Toată viața mea am fost „mama fetelor”, femeia care a renunțat la serviciu ca să le crească, care a pus mereu pe primul loc nevoile lor, apoi ale soțului, apoi ale părinților mei bolnavi. Eu? Eu am fost mereu pe ultimul loc. Dar acum, când casa era goală și liniștea devenise apăsătoare, am început să mă întreb cine sunt eu fără ele.

Moștenirea a venit ca un trăsnet într-o zi de vară. Unchiul meu din Bacău, despre care nu mai știam nimic de ani buni, mi-a lăsat o sumă frumușică de bani și o garsonieră modestă. Am plâns când am citit scrisoarea avocatului. Nu pentru bani, ci pentru că cineva s-a gândit la mine. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit văzută.

Am început să visez cu ochii deschiși: să-mi deschid o mică florărie, să merg la cursuri de pictură, să călătoresc la Sibiu sau la Cluj fără să dau socoteală nimănui. Dar visurile astea păreau egoiste. Cum să le spun fetelor că vreau să vând casa copilăriei lor ca să-mi urmez propriul drum?

— Mama, tu nu ești așa! Tu ai avut grijă de noi mereu! Ce ne facem dacă vrem să venim acasă? Sabina aproape șoptea, dar fiecare cuvânt era ca un cuțit.

— Fetele mele, casa asta a fost mereu plină pentru că voi erați aici. Acum e doar o clădire mare și rece. Am nevoie să simt că trăiesc și eu…

Nu au înțeles. Au plecat supărate, iar eu am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și furioasă. De ce trebuie ca o mamă să fie doar mamă? De ce nu pot fi și femeie?

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut abătută și m-a invitat la cafea.

— Mariana, tu ai făcut destul pentru toți. E timpul să faci ceva și pentru tine! Dacă nu acum, atunci când?

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am pus anunțul de vânzare și am început să caut spații pentru florărie. Am simțit cum inima îmi bate mai tare de fiecare dată când făceam un pas spre visul meu.

Fetele nu mi-au vorbit două luni. M-au sunat doar de Crăciun. Ioana era rece:

— Sărut-mâna, mamă… Sănătate…

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar apoi Sabina a venit într-o zi la florărie. Era timidă, cu un buchet de lalele în mână.

— Mamă… Îmi pare rău că am fost atât de dură. Cred că mi-era frică să nu te pierd…

Am plâns amândouă printre flori. Mi-a spus că îi e dor de copilărie, dar că înțelege acum cât de greu mi-a fost să fiu mereu doar „mama”.

Cu timpul, Ioana a venit și ea. A adus-o pe fetița ei, Maria.

— Bunico, ce frumos miroase aici! Pot să te ajut?

Florile au devenit puntea dintre noi. Fetele au început să mă viziteze mai des decât înainte. Au înțeles că nu le-am abandonat; doar că am nevoie și eu de un colț al meu în lume.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: câte mame trăiesc cu sufletul strâns între datorie și dorință? Câte dintre noi uităm că suntem și femei, nu doar mame? Poate e timpul să vorbim despre asta… Ce credeți voi?