„Tu nu faci nimic toată ziua!” – Povestea unei mame pe marginea prăpastiei

— Tu nu faci nimic toată ziua!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un ciocan peste liniștea dimineții. M-am oprit din amestecatul terciului de ovăz pentru Maria, fetița noastră de opt luni, și am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la el, dar nu am spus nimic. Ochii lui erau reci, obosiți, poate chiar indiferenți.

— Vlad, chiar crezi asta? am întrebat încet, cu vocea tremurândă.

— Irina, eu vin acasă și totul e vraiște. Tu ești mereu obosită, copilul plânge… Nu știu ce faci toată ziua, sincer.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip, să-i spun că nu știe nimic despre zilele mele, despre nopțile nedormite, despre frica aceea surdă că nu sunt o mamă suficient de bună. Dar am tăcut. Maria a început să plângă și m-am dus la ea, lăsând terciul să se ardă pe foc.

Așa arată diminețile mele de când sunt în concediu de creștere copil. Nu există pauză, nu există liniște. Fiecare zi e o luptă cu mine însămi și cu așteptările celor din jur. Vlad pleacă la serviciu la 7:30, iar eu rămân singură cu Maria și cu o listă nesfârșită de treburi: spălat, gătit, curățenie, cumpărături online, programări la medic, facturi de plătit. Și totuși, la finalul zilei, tot ce vede el e haosul din sufragerie și cearcănele mele.

Într-o zi, după ce Maria a adormit greu la prânz, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Nu mai știam cine sunt. Prietenele mele păreau să aibă vieți perfecte pe Instagram: ieșiri la cafea, copii zâmbitori, soți atenți. Eu nu ieșisem din casă de trei zile, iar singura conversație adultă era cu mama la telefon.

— Irina, trebuie să ai grijă și de tine! mi-a spus ea într-o seară.

— Cum? Când? am răspuns aproape furioasă.

— Vorbește cu Vlad. Spune-i ce simți.

Dar cum să-i spun unui bărbat crescut într-o familie unde mama făcea totul fără să se plângă? Cum să-i explic că maternitatea nu e vacanță? Că nu mă uit la seriale toată ziua? Că uneori nici nu apuc să mănânc?

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă și s-a trântit pe canapea cu telefonul în mână, am simțit că nu mai pot. M-am așezat lângă el și i-am spus:

— Vlad, trebuie să vorbim.

— Ce s-a mai întâmplat?

— Sunt epuizată. Nu mai pot singură. Am nevoie de ajutorul tău. Nu vreau să ne certăm, dar simt că nu vezi cât muncesc.

A oftat și s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat.

— Irina… Nu știu ce să fac. La muncă e groaznic, acasă e haos… Parcă nu mai avem viață.

— Și eu simt la fel! Dar eu nu pot ieși din casă opt ore pe zi ca tine. Eu sunt aici mereu. Și mă doare când spui că nu fac nimic.

A urmat o tăcere grea. Maria s-a trezit plângând și m-am dus la ea. Vlad a rămas pe canapea, cu privirea pierdută.

În zilele următoare am încercat să-l implic mai mult: l-am rugat să o culce pe Maria seara sau să spele vasele după cină. La început a bombănit, dar apoi a început să vadă cât de greu e. Într-o seară l-am găsit stând lângă pătuțul Mariei, adormit cu capul pe margine.

— E greu… mi-a spus a doua zi dimineață. N-am dormit deloc.

— Așa e în fiecare noapte pentru mine.

A început să mă ajute mai mult, dar tot simțeam că ceva s-a rupt între noi. Nu mai eram echipa de altădată. Fiecare era prins în propriile frustrări și oboseală. Nici nu mai știam când ne-am ținut ultima dată de mână sau când am râs împreună.

Într-o duminică am ieșit toți trei în parc. Maria râdea în leagăn și pentru prima dată după mult timp am simțit că respir. Vlad m-a luat de mână timid.

— Îmi pare rău că te-am rănit… Nu mi-am dat seama cât de greu îți este.

Lacrimile mi-au umplut ochii. Poate era un început. Poate puteam repara ceva din ceea ce pierdusem.

Dar încă mă întreb: De ce trebuie să ajungem la limită ca să ne ascultăm unii pe alții? Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași singurătate în casele lor? Dacă ați trecut prin asta, cum ați reușit să vă regăsiți?