Trei luni de tăcere: Vacanța care a rupt liniștea familiei mele

— Nu-mi vine să cred, Giulia! Cum să-i spui mamei tale că nu avem bani pentru renovare, când tocmai am rezervat vacanța asta?
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci pe volan. Era o seară ploioasă de aprilie, iar Giulia stătea lângă mine, privind absentă pe geam. Tocmai ieșisem de la Eva, mama ei, unde atmosfera fusese mai rece decât ploaia de afară.

— Nu pot să mai trăiesc așa, Vlad. Mereu trebuie să facem ce vrea ea. Mereu!
Giulia își ștergea ochii cu dosul palmei, încercând să-și ascundă lacrimile. Știam că nu-i ușor pentru ea. Eva era genul de femeie care nu accepta refuzuri. Casa ei din Ploiești arăta impecabil, dar la fiecare cinci ani, ca un ceasornic, Eva cerea bani pentru „renovare”. De fapt, îi plăcea să-și schimbe mobila și să se laude cu „ultimul model” de gresie italiană sau tapet franțuzesc.

Noi, în schimb, nu mai fuseserăm nicăieri de ani buni. Totul mergea pe rate, pe facturi, pe „poate la anul”. Dar anul acesta am decis să ne punem pe noi pe primul loc. Am rezervat o vacanță la mare, în Grecia. Era visul nostru din facultate.

— Vlad, dacă nu facem asta acum, n-o să mai facem niciodată. Mama nu o să fie niciodată mulțumită.
Giulia avea dreptate. Dar vinovăția mă rodea. Știam că Eva va reacționa urât. Și a făcut-o.

A doua zi după ce i-am spus că nu putem contribui la renovare, Eva a încetat să ne mai răspundă la telefon. Mesajele rămâneau nevăzute. Când mergeam la ea acasă, ne întâmpina cu o răceală glacială.

— Bună ziua, Vlad. Bună ziua, Giulia.
Atât. Niciun zâmbet, nicio întrebare despre cum suntem. Doar priviri tăioase și replici scurte.

Într-o duminică, când am mers cu copiii la ea (sperând că nepoții o vor îndupleca), Eva s-a ridicat de la masă și a plecat în dormitor.

— Ce exemplu le dați copiilor? Să nu vă pese de familie?
Asta a fost tot ce a spus înainte să trântească ușa.

Copiii au început să plângă. Giulia s-a prăbușit pe canapea și a început să-și frângă mâinile.

— De ce trebuie să fie totul atât de greu?
Am încercat s-o liniștesc, dar mă simțeam neputincios.

Seara, acasă, am avut cea mai grea discuție din viața noastră.

— Vlad, dacă vrei să-i dai mamei banii pentru renovare, fă-o! Dar eu nu mai pot! Eu vreau să trăiesc și pentru noi!
Giulia plângea în hohote. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu vreau să aleg între tine și mama ta… Dar nici nu vreau să trăiesc toată viața după regulile ei!
Am stat mult timp în tăcere. M-am gândit la copilăria mea, la părinții mei care nu mi-au cerut niciodată nimic în schimbul iubirii lor. M-am gândit la Eva și la felul în care își manipula fiica prin vinovăție.

Au trecut trei luni de atunci. Trei luni în care Eva nu ne-a mai căutat deloc. Nici măcar de ziua copiilor nu a venit. Familia s-a împărțit în două tabere: sora Giuliei ne-a acuzat că suntem egoiști; cumnatul meu mi-a dat dreptate pe ascuns, dar n-a avut curajul să-i spună Evei nimic.

Vacanța a fost minunată și tristă în același timp. Ne-am bucurat de mare și de soare, dar fiecare mesaj necitit de la Eva era ca un cui în inimile noastre.

La întoarcere, am găsit pe ușă un bilet: „Sper că v-ați distrat bine. Eu am terminat renovarea singură.”

Giulia a izbucnit în lacrimi.

— Oare chiar suntem niște oameni răi?
Am strâns-o în brațe și am încercat s-o liniștesc.

— Nu suntem răi. Suntem doar oameni care au nevoie și ei de puțină fericire.
Dar noaptea târziu, când toți dormeau, mă întrebam dacă nu cumva am greșit totul.

Oare cât trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire?