La 55 de ani, am înțeles că nu o mai iubesc: Povestea unei despărțiri tăcute

— Nu mai pot, Lidia! Nu mai pot să mă prefac! am izbucnit într-o seară de martie, când ploaia bătea în geam ca o amenințare. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, și simțeam cum totul în mine se rupe. Lidia s-a oprit din spălatul vaselor, cu spuma curgându-i pe mâini, și m-a privit lung, fără să spună nimic. În ochii ei am văzut pentru prima dată o teamă pe care nu o recunoscusem niciodată.

Aveam 55 de ani și o viață întreagă în spate: două fete mari, o casă la marginea Bucureștiului, rate aproape plătite și o rutină care ne sufoca încet. Lidia fusese mereu acolo — caldă, răbdătoare, dar și rigidă, prinsă în reguli și obiceiuri care mă făceau să mă simt ca un musafir în propria viață. Nu știu când am început să mă îndepărtez de ea. Poate după ce copiii au plecat la facultate, poate când am început să stau tot mai mult peste program la birou, doar ca să evit liniștea apăsătoare de acasă.

— Ce vrei să spui? a întrebat ea încet, aproape șoptit.

— Că nu mai simt nimic. Că nu mai pot trăi așa. Că nu mai sunt fericit.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de zgomotul ploii. În minte mi se derulau anii noștri împreună: vacanțele la mare cu fetele mici, serile de Crăciun cu miros de cozonac și certurile mărunte despre bani sau cine duce gunoiul. Dar toate astea păreau acum scene dintr-un film vechi, fără culoare.

— Și ce vrei să faci? Să pleci? Să mă lași după atâția ani? a ridicat vocea Lidia, iar în tonul ei era mai multă disperare decât furie.

Nu aveam un răspuns clar. Nu voiam să plec, dar nici nu puteam rămâne doar din obișnuință. În ultimele luni mă surprinsesem visând la altceva: la liniște, la libertate, la o viață în care să nu mai trebuiască să explic de ce vreau să citesc până târziu sau să ies singur la plimbare prin parc.

A doua zi dimineață, Lidia nu mi-a mai vorbit. A pus cafeaua pe masă fără să mă privească și a ieșit din bucătărie. Am simțit un gol uriaș în stomac. M-am gândit la părinții mei — cum au rămas împreună „pentru copii”, cum tata mergea la birt iar mama își găsea alinarea în telenovele. Mereu am spus că eu nu voi ajunge așa. Și totuși…

Seara am încercat să vorbim din nou.

— Lidia, nu e vina ta. Nu e vina nimănui. Pur și simplu… s-a stins ceva între noi.

— Tu ai pe altcineva? m-a întrebat brusc.

— Nu! Nu e vorba despre altcineva. E despre mine. Despre noi.

A izbucnit în plâns. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. M-am simțit vinovat, ca un trădător. Dar oare nu era mai mare trădarea să rămân lângă ea fără iubire?

În zilele următoare am mers la serviciu ca un robot. Colegul meu, Viorel, m-a tras deoparte:

— Ce-ai pățit, Doru? Pari că ai văzut fantome.

I-am spus pe scurt ce se întâmplă acasă. A oftat adânc:

— Știi câți dintre noi trăim așa? Ne mințim că suntem bine doar ca să nu dăm ochii cu lumea sau cu copiii…

M-am gândit mult la vorbele lui Viorel. De ce ne e atât de frică să recunoaștem că nu mai iubim? De ce ne agățăm de aparențe?

Într-o duminică, fetele au venit acasă. Lidia le-a spus totul înainte să apuc eu să deschid gura. Ana a început să plângă:

— Cum puteți face asta după atâția ani? Ce exemplu ne dați?

Irina a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Poate că e mai bine așa decât să vă urâți în tăcere.

Am simțit cum mi se rupe inima. Îmi iubeam copiii mai mult decât orice pe lume și nu voiam să-i rănesc. Dar nici nu puteam continua o minciună doar pentru ei.

Au urmat luni grele. Lidia a început să doarmă în camera fetelor. Casa era plină de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Prietenii ne-au evitat; rudele au început să șușotească pe la colțuri. Mama m-a sunat într-o seară:

— Doru, tu chiar vrei să rămâi singur la bătrânețe?

— Mai bine singur decât nefericit, mamă…

Am început să merg la psiholog. La început mi s-a părut rușinos — bărbații din generația mea nu vorbesc despre sentimente. Dar acolo am învățat că nu sunt singurul care trece prin asta și că e normal ca iubirea să se schimbe sau chiar să dispară.

Într-o zi am găsit un bilet pe masa din bucătărie:

„Doru,
Nu știu dacă te voi putea ierta vreodată, dar sper să găsești ce cauți.
Lidia”

Am plâns ca un copil atunci. Nu pentru că pleca ea — ci pentru tot ce pierdusem împreună: visele tinereții, promisiunile făcute cândva sub teiul din fața blocului.

Acum locuiesc singur într-un apartament mic din Drumul Taberei. Încerc să mă redescopăr: citesc mult, ies cu bicicleta prin parc și uneori mă întâlnesc cu Viorel la o bere. Fetele vin rar pe la mine; încă mă privesc cu reproș sau cu milă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost doar egoist. Dar apoi îmi dau seama că viața e prea scurtă pentru compromisuri care ne ucid sufletul încet-încet.

Oare câți dintre noi trăiesc vieți paralele sub același acoperiș? Oare avem curajul să recunoaștem când dragostea s-a stins — sau preferăm să ne mințim până la capăt?