Nu e copilul meu, de ce să mă sacrific?

— Nu e copilul meu, de ce să mă sacrific pentru el?
Vocea lui Viorel a răsunat în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul furculiței pe gresie. Mama a încremenit cu spatele la noi, mâinile tremurându-i pe chiuvetă. Eu, Dario, aveam doisprezece ani și învățasem deja să nu mai plâng. Dar atunci, în seara aceea de februarie, am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

— Nu vorbi așa, Viorel! E copilul meu, dar și tu ai promis că-l vei crește ca pe al tău! a șoptit mama, cu vocea stinsă.

Viorel a trântit scaunul și a ieșit. Eu am rămas nemișcat, cu ochii în farfuria cu ciorbă rece. Mama s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr. Nu a spus nimic. Nici nu trebuia. Cuvintele lui Viorel atârnau între noi ca o sentință.

Am crescut la marginea Bucureștiului, într-un apartament cu două camere, unde fiecare colț păstra urme de certuri și împăcări forțate. Tata biologic plecase când aveam patru ani. Pe Viorel l-am cunoscut la șase ani, când mama l-a adus acasă cu un zâmbet larg și promisiunea unei vieți mai bune. Dar promisiunile nu țin loc de iubire.

— Dario, du-te și fă-ți temele! m-a repezit Viorel într-o seară, când încercam să-i arăt desenul meu cu un tren.

— E frumos, nu vrei să vezi? am întrebat timid.

— N-am timp de prostii! Nu vezi că sunt obosit?

Mama încerca să medieze mereu, dar între noi era un zid invizibil. La școală eram „băiatul fără tată”, acasă eram „băiatul altuia”. Am început să mă retrag în cărți și desene. Prietenii mei erau personajele din romane și animalele desenate pe colțuri de caiet.

Într-o zi, la 14 ani, am venit acasă cu un premiu la olimpiada de matematică. Am intrat val-vârtej în sufragerie:

— Mamă, am luat locul doi! Uite diploma!

Viorel nici nu s-a uitat la mine. A schimbat canalul la televizor și a bombănit:

— Să vedem dacă-ți folosește la ceva în viață…

Mama m-a îmbrățișat strâns, dar ochii ei erau triști. Știa că nu poate compensa golul din mine.

Anii au trecut. La liceu am început să lipsesc tot mai des de acasă. Mă plimbam prin oraș până târziu sau stăteam la bibliotecă. Într-o seară, când am ajuns după ora zece, Viorel m-a așteptat în hol:

— Unde ai fost? Ce fel de băiat ești tu? Dacă era fiul meu, nu-și permitea!

— Dar nu sunt fiul tău! am izbucnit pentru prima dată.

A urmat o tăcere grea. Mama a venit între noi, plângând. Eu am fugit în cameră și am trântit ușa. A fost prima dată când am simțit că nu mai vreau să mă întorc niciodată.

În clasa a douăsprezecea am cunoscut-o pe Irina. Era veselă, caldă și părea că vede ceva bun în mine. Mi-a spus într-o zi:

— Dario, tu nu ești ca ceilalți băieți. Ai o tristețe frumoasă în ochi.

Am râs amar:

— Poate pentru că nu m-am simțit niciodată iubit cu adevărat.

Irina m-a ținut de mână și mi-a promis că va fi mereu acolo pentru mine. Dar rănile vechi nu se vindecă ușor. Când m-am mutat la facultate, la Cluj, am simțit pentru prima dată libertatea. Am început să scriu poezii despre copilăria mea și să le public pe un blog anonim.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:

— Dario, Viorel e bolnav… Are nevoie de ajutor la spital.

Am ezitat. Toată copilăria mea mi-a trecut prin fața ochilor: serile reci, vorbele grele, privirile tăioase. Dar mama era disperată.

— Te rog, Dario… Nu pot singură.

M-am întors acasă pentru câteva zile. L-am văzut pe Viorel slăbit, cu ochii pierduți. Pentru prima dată mi s-a părut vulnerabil.

— Dario… îmi pare rău dacă te-am rănit… Nu știu dacă pot schimba ceva acum…

Nu am știut ce să-i răspund. Am stat lângă el în salonul de spital și i-am citit din poeziile mele. A ascultat fără să spună nimic. Înainte să plec, mi-a strâns mâna:

— Poate n-am știut să fiu tată… Dar tu ai fost mereu un băiat bun.

Cuvintele lui au durut mai tare decât orice palmă primită vreodată.

Acum am douăzeci și cinci de ani și încă încerc să-mi găsesc locul în lume. Relația cu Viorel e fragilă, dar uneori vorbim la telefon despre vreme sau despre meciuri de fotbal. Mama e mai liniștită când ne vede împreună la masă.

Uneori mă întreb: oare cât valorează un copil dacă nu e „al tău”? Oare iubirea se poate învăța sau e doar un instinct? Poate că răspunsurile nu contează atât de mult cât contează curajul de a încerca din nou.