Inima lui Vlad: Povestea unui băiat curajos și a unei familii sfâșiate

— Nu-l lăsa la vecini, Irina! Am un sentiment ciudat, spuse mama mea, privindu-mă cu ochii umezi. Dar eram deja în pragul ușii, cu Vlad ținându-mă strâns de mână, cu ghiozdanul lui mic pe umăr și zâmbetul acela larg care-mi lumina zilele.

— Mamă, e doar pentru două ore. Doamna Stanciu are grijă de el ca de propriul nepot. Am nevoie să ajung la serviciu, șeful nu mai acceptă întârzieri.

Am ieșit pe ușă cu inima strânsă, dar nu aveam de ales. Viața noastră nu era ușoară: soțul meu, Doru, lucra în construcții în Italia și trimitea bani când putea, iar eu jonglam între două joburi ca să țin casa și să-i ofer lui Vlad tot ce avea nevoie. Tata murise de cancer acum trei ani, iar mama mă ajuta cum putea, dar era bolnavă și ea. Vlad era centrul universului meu.

Nu știam că acea zi avea să-mi răpească totul.

Telefonul a sunat la ora 17:23. Era vocea tremurată a doamnei Stanciu:

— Irina, vino repede! Vlad… s-a întâmplat ceva… a căzut pe scări… nu răspunde…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat ca o nebună pe stradă, cu inima bubuindu-mi în piept. Când am ajuns, Vlad era întins pe podea, palid, cu ochii închiși. Ambulanța a venit repede, dar totul părea să se desfășoare în reluare: sirenele, luminile albastre, strigătele mele disperate.

La spitalul de copii din București, medicii au făcut tot ce au putut. Doru a sunat din Italia; i-am spus printre lacrimi ce s-a întâmplat. A doua zi dimineață, doctorul m-a chemat într-un salon rece:

— Doamnă Popescu, Vlad are leziuni cerebrale severe. Nu mai există activitate cerebrală… Îmi pare rău.

Am urlat. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mama s-a prăbușit lângă mine. Doru a ajuns abia după două zile, cu ochii roșii și barba nerasă.

Apoi a venit întrebarea care mi-a sfâșiat sufletul:

— V-ați gândit la donarea de organe? Vlad ar putea salva alte vieți…

Am simțit că mă sufoc. Cum să las o parte din copilul meu să plece? Dar apoi m-am gândit la alți părinți care poate stau la capătul unui pat de spital, rugându-se pentru o minune. Doru era împietrit:

— Nu pot… Nu pot să-l las să plece așa…

Mama m-a luat de mână:

— Irina, Vlad a fost mereu generos. Ar fi vrut să ajute.

Am stat toată noaptea lângă patul lui Vlad. I-am mângâiat părul moale și i-am șoptit:

— Mami te iubește. Dacă poți să aduci lumină altcuiva… fă-o.

A doua zi am semnat hârtiile. Inima lui Vlad a ajuns la un băiețel din Iași care avea nevoie disperată de transplant. Ficatul la o fetiță din Cluj. Plămânii la un adolescent din Constanța.

Presa a aflat și au început telefoanele și mesajele. Unii m-au numit eroină. Alții m-au acuzat că am profitat de moartea copilului meu sau că am cedat prea ușor. Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Uite-o pe Irina… A dat copilul pe mâna doctorilor…

Doru s-a închis în el. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri practice: facturi, acte, mormânt. Mama plângea zilnic și mă întreba dacă am făcut bine.

Au trecut luni de zile până când am primit o scrisoare anonimă: „Vlad trăiește prin băiatul nostru. Vă mulțumim că ne-ați dat șansa să fim din nou părinți.” Am plâns ore întregi ținând acea hârtie la piept.

Într-o seară, l-am găsit pe Doru în fața fotografiei cu Vlad:

— Crezi că ne va ierta vreodată?

— Nu știu… Dar cred că ar fi vrut să știe că a făcut bine.

Viața noastră nu a mai fost niciodată la fel. Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care au pierdut copii. Am cunoscut alte mame ca mine — Ana, care și-a pierdut fata într-un accident rutier; Sorin, care a spus „nu” donării și regretă zilnic.

Am început să vorbesc public despre donarea de organe în școli și licee. Unii mă ascultau cu empatie, alții mă priveau cu suspiciune sau chiar ostilitate:

— Cum poți vorbi despre asta? E împotriva firii!

Dar știam că trebuie să continui. Pentru Vlad. Pentru copiii salvați.

În fiecare an, pe 12 octombrie — ziua accidentului — merg la mormântul lui Vlad cu un buchet de flori galbene și îi spun povestea fiecărui copil salvat datorită lui.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am trădat memoria fiului meu. Dar apoi îmi amintesc zâmbetul lui Vlad și generozitatea cu care își împărțea jucăriile la grădiniță.

Poate că nu există răspunsuri simple la astfel de întrebări. Dar vă întreb pe voi: Ce ați fi făcut în locul meu? Poate dragostea adevărată înseamnă să dai atunci când doare cel mai tare?