Casa pierdută, inima regăsită: Povestea unui tată între trădare și iertare

— Cum ai putut să faci asta, Gabi? Ți-am spus de atâtea ori să nu te bagi în afacerile lui Radu! Am urlat atât de tare încât vocea mi s-a spart în tavanul scund al apartamentului nostru din cartierul Militari. Gabi stătea în fața mea, cu ochii în pământ, mâinile tremurând pe marginea mesei. Avea doar douăzeci și unu de ani, dar în clipa aceea părea un copil speriat, prins cu mâța-n sac.

— Tată, n-am vrut… Eu doar am vrut să te ajut. Radu mi-a zis că e sigur, că putem dubla banii pentru rată… Nu știam că e o țeapă.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Casa pentru care muncisem douăzeci și cinci de ani, casa în care crescusem copiii, unde murise mama mea, unde fiecare colț avea o amintire — totul pierdut într-o clipă de naivitate. Nu mai aveam nimic. Banca ne executase silit. Într-o săptămână trebuia să ieșim.

Soția mea, Mariana, nu mi-a vorbit trei zile. Mergea ca o umbră prin casă, strângând lucrurile în cutii de carton. Seara, când copiii dormeau, o auzeam plângând încet în baie. Eu nu mai plângeam. Mă simțeam gol pe dinăuntru, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima și ar fi aruncat-o pe asfaltul rece.

— Ce facem acum? a întrebat într-o seară Mariana, cu vocea stinsă.

— Nu știu, am răspuns. Poate găsim ceva de închiriat… O garsonieră. Nu avem altă soluție.

Gabi nu mai ieșea din cameră. Îl auzeam vorbind la telefon cu prietenii lui, încercând să găsească bani, să repare ce stricase. Dar era prea târziu. Radu dispăruse cu toți banii noștri și ai altora ca noi. Poliția ne-a spus că sunt șanse mici să-l mai găsească vreodată.

În ziua mutării, am stat pe trotuar cu cutiile la picioare și am privit casa pentru ultima dată. Vecina de la doi, tanti Florica, s-a apropiat și mi-a pus o mână pe umăr.

— Îmi pare rău, dom’ Costel… Dar sunteți bărbat puternic. O să vă descurcați.

N-am putut să-i răspund. M-am uitat la Gabi — avea ochii roșii de plâns și buzele strânse într-o linie subțire. În acel moment am simțit un val de furie care m-a făcut să tremur.

— Să nu-mi mai vorbești! i-am spus printre dinți. Ai distrus tot ce am avut!

Am plecat fără să mă uit înapoi.

Lunile care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. Ne-am mutat într-o garsonieră mică la marginea Bucureștiului. Eu mergeam la muncă la service-ul auto din Rahova, Mariana lucra la supermarket la casierie. Gabi s-a angajat la o firmă de curierat, dar nu mai era același băiat vesel de altădată. Îl vedeam cum se chinuie să repare relația cu noi, dar eu nu puteam să-l iert. În fiecare seară mă întrebam: cum a putut copilul meu să fie atât de naiv? Cum am ajuns aici?

Într-o zi, când mă întorceam acasă obosit și plouat leoarcă, l-am găsit pe Gabi stând pe scări cu capul în mâini.

— Tată… pot să vorbesc cu tine?

Am oftat adânc și m-am așezat lângă el.

— Știu că nu mă poți ierta… Dar vreau să știi că fac tot ce pot să adun bani. Am început să dau meditații la matematică unor copii din bloc și… Poate într-o zi o să putem lua iar o casă.

L-am privit pentru prima dată după mult timp ca pe fiul meu, nu ca pe cel care mi-a distrus viața. Era palid, tras la față, dar în ochii lui am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată: regret adevărat.

— Gabi… Nu casa era totul pentru mine. Era familia. Dar când ai greșit… ai rupt ceva între noi.

A început să plângă în hohote. L-am strâns în brațe fără să spun nimic. Pentru prima dată după luni întregi am simțit că poate există speranță.

Timpul a trecut greu. Mariana s-a îmbolnăvit de inimă din cauza stresului și a ajuns la spital. Eu am început să lucrez suplimentar ca să putem plăti tratamentele. Gabi a renunțat la facultate ca să ne ajute cu banii. În fiecare zi încercam să ne reconstruim viața din cioburi.

Într-o seară de decembrie, când ningea afară și garsoniera era plină de miros de cozonac (Mariana încerca să păstreze tradițiile), Gabi a venit acasă cu un plic gros.

— Am strâns banii ăștia din meditații și livrări… Poate putem lua un avans pentru o casă mică la țară.

Mariana a început să plângă de bucurie. Eu m-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că pot lăsa trecutul în urmă.

— Nu banii contează, băiete… Contează că ai învățat ce e responsabilitatea și că ai rămas lângă noi când ne era cel mai greu.

Am petrecut primul Crăciun fără casă proprie, dar cu familia strâns unită ca niciodată. Am învățat că iertarea nu vine ușor — dar fără ea nu poți merge mai departe.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi suntem dispuși să iertăm atunci când cei dragi ne rănesc cel mai tare? Și cât valorează o casă față de o inimă regăsită?