Un apartament, două familii și o dragoste la răscruce: Povestea mea despre mândrie, compromisuri și libertate
— Nu vreau să aud niciun cuvânt despre asta, Jovana! Ai înțeles? vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul de la cafea se amesteca cu mirosul de supă de pui. Stăteam pe scaun, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi adun gândurile. Mark era în camera alăturată, vorbind la telefon cu tatăl lui. Amândoi păreau că se luptă cu niște demoni invizibili, fiecare pe limba și orgoliul lui.
Totul a început cu o veste care ar fi trebuit să ne bucure: părinții noștri voiau să ne cumpere un apartament ca dar de nuntă. Un gest frumos, nu? Numai că, în loc să ne simțim norocoși, am ajuns să fim prinși într-un război al orgoliilor. Tata insista că apartamentul trebuie să fie pe numele meu, „ca să nu ajungi pe drumuri dacă se întâmplă ceva”. Mama lui Mark voia să fie pe numele amândurora, „că doar sunteți familie acum”. Mark tăcea, dar îl vedeam cum fierbe pe dinăuntru.
— Jovana, tu nu vezi că nu e normal? De ce trebuie să ne bage părinții în viața noastră? mi-a spus el într-o seară, când stăteam pe canapea și încercam să ne imaginăm viitorul. — Dacă acceptăm apartamentul, o să fim datori pe viață. O să vină peste noi cu sfaturi, cu vizite neanunțate…
Avea dreptate. Dar cum să refuzi un asemenea ajutor? Salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie și facturi. Visam la un colț al nostru, la liniște și intimitate. Dar la ce preț?
În zilele următoare, discuțiile s-au transformat în certuri. Mama îmi repeta obsesiv:
— Să nu cumva să cedezi! Să nu uiți cine te-a crescut! Dacă nu era tata tău, nici nu terminai facultatea!
Mark devenea tot mai distant. Îl vedeam cum evită să vorbească despre nuntă, despre planuri. Într-o seară, după o vizită tensionată la părinții lui, a izbucnit:
— Eu nu mai pot! Parcă suntem niște marionete! Fiecare trage de noi în altă parte… Tu chiar vrei să trăim așa?
Am început să plâng. Nu știam ce să-i răspund. Îmi doream liniște, dar nu puteam ignora sacrificiile părinților mei. În același timp, simțeam că pierd controlul asupra propriei vieți.
Într-o duminică, când am mers să vedem apartamentul propus de ai mei — două camere într-un bloc vechi din Drumul Taberei — tata mi-a spus:
— Uite, aici o să fie camera voastră. Și aici poți face un birou mic. Să nu uiți niciodată cine te-a ajutat să ajungi aici.
Am simțit un nod în gât. Era ca și cum apartamentul acela venea la pachet cu o datorie pe viață.
Seara, Mark m-a întrebat:
— Tu ce vrei, de fapt? Vrei apartamentul sau vrei liniște?
Nu știam ce vreau. Îmi era teamă că orice alegere va răni pe cineva.
În zilele care au urmat, tensiunile au crescut. Părinții lui Mark au venit cu o ofertă: „Vrem să vă ajutăm și noi. Vă dăm avansul pentru un apartament nou, dar vrem să fie pe numele amândurora.”
Asta a fost picătura care a umplut paharul. Părinții mei s-au simțit jigniți. Au început acuzațiile:
— Ce, banii noștri nu sunt buni? Ei sunt mai buni decât noi?
Mark a început să doarmă tot mai des la el acasă. Eu mă simțeam prinsă între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.
Într-o seară ploioasă de aprilie, am avut ultima discuție adevărată cu Mark.
— Jovana, eu nu mai pot trăi așa. Nu vreau o viață în care fiecare decizie e dictată de părinți. Dacă tu vrei asta… eu mă retrag.
Am simțit că mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Mark, dar nu puteam renunța la familia mea. Sau poate că nu aveam curajul să-mi asum propria viață.
Nunta s-a anulat. Părinții mei au fost dezamăgiți, dar și ușurați — „Nu era băiatul potrivit”, spunea mama. Mark a plecat din oraș; am aflat mai târziu că s-a mutat la Cluj și a început o viață nouă.
Eu am rămas cu apartamentul gol și cu întrebarea care mă macină și azi: Oare cât din viața mea e cu adevărat alegerea mea? Sau suntem doar produsul dorințelor altora?
Poate că uneori cel mai greu nu e să alegi între două persoane, ci între cine ești și cine vor alții să fii.