Când trecutul bate la ușă: Povestea unei fiice pierdute și a unei familii sfâșiate

— De ce ai făcut asta, Irina? De ce ai plecat fără să spui nimic?
Vocea mea răsună spart în noaptea încărcată de tunete, în timp ce privesc în gol spre ușa larg deschisă. Pe prag, sub ploaia rece de octombrie, zace un coșuleț cu un copil care plânge încet, învelit într-o pătură roz. Camelia, soția mea, tremură lângă mine, cu mâinile strânse la piept, ochii mari și umezi.

Nu ne-am mai văzut fiica de trei ani. Irina a dispărut într-o dimineață de vară, după o ceartă aprinsă despre viitorul ei. Avea doar optsprezece ani și voia să plece la București să studieze arta. Eu am refuzat. Am spus că nu e momentul, că nu avem bani, că lumea e periculoasă. Am țipat la ea, am spus lucruri pe care le regret și acum. A doua zi, camera ei era goală.

De atunci, casa noastră a fost un muzeu al tăcerii. Camelia s-a închis în ea însăși, iar eu m-am aruncat în muncă. Vecinii șușoteau pe la colțuri, rudele ne priveau cu milă sau cu reproș. Niciun semn de la Irina. Nicio scrisoare, niciun telefon.

Acum, după trei ani de absență, ne-a lăsat pe prag o fetiță cu ochii ei verzi și părul castaniu. Un bilet mototolit: „Aveți grijă de ea. Nu pot altfel.” Atât. Niciun număr de telefon, niciun indiciu unde ar fi.

— Ce facem acum? întreabă Camelia cu voce stinsă.

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovat pentru tot: pentru plecarea Irinei, pentru tăcerile dintre noi, pentru că nu am știut să fiu tată. Privesc fetița care mă fixează cu ochi mari și speriați. Îi spun încet:

— O cheamă Ana. Așa scrie pe brățara ei.

Camelia o ia în brațe și începe să plângă în hohote. Mă simt neputincios. Îmi vine să urlu la Irina, să-i cer socoteală, dar știu că nu ar ajuta la nimic.

În zilele următoare, încercăm să ne adaptăm. Ana e liniștită, dar tresare la zgomote puternice și se agață de Camelia ca de o ancoră. Eu mă simt străin în propria casă. Seara, când adorm lângă Ana, Camelia îmi spune:

— Crezi că o să se întoarcă?

Nu știu ce să cred. Mă gândesc la toate greșelile mele: la cum am pus mereu presiune pe Irina să fie „cum trebuie”, la cum am ignorat pasiunile ei pentru pictură și poezie. Îmi dau seama că am vrut să o protejez, dar am sufocat-o.

Într-o zi primesc un telefon necunoscut.

— Tată? Ești tu?

Vocea Irinei e stinsă, ca un ecou din altă viață.

— Irina! Unde ești? Ce s-a întâmplat? De ce ai lăsat-o pe Ana aici?

— Nu pot vorbi mult… Sunt bine… Dar nu pot să am grijă de ea acum. Vreau doar să știi că vă iubesc… Dar nu pot să mă întorc încă.

— Irina! Te rog! Spune-mi unde ești! Hai acasă!

Dar linia se întrerupe. Rămân cu receptorul în mână și cu inima frântă.

Încep să caut răspunsuri. Vorbesc cu prietenele ei din liceu, cu profesorii de la arte plastice. Nimeni nu știe nimic sigur. Unii spun că ar fi plecat în străinătate cu un băiat din Timișoara. Alții cred că a avut probleme cu drogurile sau cu depresia.

Camelia începe să meargă la biserică și să se roage pentru Irina. Eu mă simt tot mai vinovat și mai neputincios. Ana crește sub ochii noștri: face primii pași prin sufragerie, spune primele cuvinte – „mama”, „tata”, „Irina”. Fiecare gest al ei e o rană deschisă.

Într-o seară, Camelia izbucnește:

— Tu ai alungat-o! Dacă nu erai atât de dur cu ea… Dacă ai fi ascultat-o măcar o dată!

Mă uit la ea și nu pot să neg. Știu că are dreptate. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Mândria mea prostească mă ține captiv.

Trec luni de zile fără nicio veste de la Irina. Începem să ne obișnuim cu ideea că poate nu se va mai întoarce niciodată. Ana devine centrul universului nostru – un amestec dureros de speranță și regret.

Într-o zi primesc o scrisoare fără expeditor:

„Dragii mei,
Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să mă întorc acasă. Am făcut greșeli pe care nu le pot repara. Dar vă rog să aveți grijă de Ana și să nu o faceți să sufere pentru alegerile mele. Poate într-o zi o să găsesc puterea să vă spun tot adevărul.
Irina”

Citesc scrisoarea de zeci de ori. O arăt Cameliei; plânge în tăcere.

Viața merge înainte: Ana merge la grădiniță, eu mă reîmprietenesc cu Camelia – timid, ca doi străini care învață din nou să aibă încredere unul în celălalt. Începem să vorbim despre trecut fără să ne acuzăm reciproc; încercăm să ne iertăm.

Dar rana rămâne deschisă: unde este Irina? Ce s-a întâmplat cu ea? Va putea vreodată familia noastră să fie întreagă?

Uneori mă uit la Ana cum doarme și mă întreb: oare am dreptul să sper că vom primi iertare? Sau unele greșeli sunt prea mari ca să poată fi reparate vreodată?