Între două case: Povestea unei alegeri dureroase

— Deci, ne-am înțeles? Tu mergi mâine la bancă și semnezi actele pentru credit, a spus soacra mea, ridicându-se de la masă ca și cum discuția era deja încheiată.

Am rămas cu lingura suspendată în aer, privindu-i pe toți: Rareș, soțul meu, care își coborâse privirea în farfurie, socrul care își aprindea tacticos o țigară, și cumnata, care butona telefonul fără să clipească. Nimeni nu mi-a răspuns privirii. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Parcă nu eram acolo. Parcă eram o piesă de mobilier, nu o femeie cu drepturi și vise.

M-am măritat cu Rareș la nouăsprezece ani. Eram îndrăgostită până peste cap și convinsă că dragostea noastră va muta munții din loc. Mama m-a avertizat: „Nu te grăbi, fata mea. Viața nu e ca-n filme.” Dar eu nu voiam să aud. Rareș era tot ce-mi dorisem: blând, atent, visător. Ne-am mutat la părinții lui „doar pentru câteva luni”, până strângem bani de avans pentru un apartament.

Au trecut trei ani. Trei ani în care fiecare zi a fost o luptă pentru spațiul meu, pentru intimitatea mea, pentru un pic de respect. Soacra mea, doamna Mariana, era stăpâna casei și a tuturor deciziilor. De la ce gătim la cină până la ce culoare să aibă prosoapele din baie. Eu eram „fata”, cea care trebuia să se adapteze.

— Nu pune atâta sare! — îmi spunea aproape zilnic.
— Nu lăsa hainele pe calorifer!
— Nu te mai uita la seriale, că pierzi vremea!

Rareș încerca să mă liniștească:
— Lasă, iubito, așa e ea… Nu te supăra.

Dar nu era doar despre sare sau haine. Era despre faptul că nu aveam niciun cuvânt de spus în propria mea viață. Când am rămas însărcinată, am crezut că lucrurile se vor schimba. Că voi deveni „mama copilului lor” și voi primi respectul pe care îl meritam. Dar sarcina s-a pierdut la două luni și jumătate. N-am avut timp să plâng sau să mă vindec. Doamna Mariana a decretat:
— Asta e, o să mai faceți altul! Hai, nu te mai smiorcăi.

Rareș m-a ținut în brațe noaptea aceea, dar dimineața tot el mi-a spus:
— Hai să nu mai vorbim despre asta…

Am început să mă simt tot mai singură. Mama mă suna des:
— Cum ești, fata mea?
— Bine… — mințeam mereu.

Apoi a venit discuția despre credit. Socrii voiau să renoveze casa și aveau nevoie de încă un salariu pentru a obține suma dorită. Era clar că eu trebuia să fiu acea persoană.

— Ești tânără, ai contract pe perioadă nedeterminată… — mi-a spus socrul, domnul Ion.
— Și dacă vrem să avem și noi casa noastră? — am întrebat timid.
— Lasă prostiile! Casa asta va fi și a voastră într-o zi! — a tăiat-o scurt doamna Mariana.

În seara aceea am plâns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă nimeni. Am simțit că mă sufoc. Nu mai eram eu. Eram doar o semnătură pe un act de credit, o mână de lucru în bucătărie și o prezență tolerată în casa altora.

A doua zi dimineață am început să-mi pun hainele în valiză. Rareș a intrat în cameră:
— Ce faci?

— Plec la mama.

A rămas blocat:
— Glumești? Pentru ce?

— Pentru că nu mai pot! Pentru că nu contez! Pentru că nimeni nu mă ascultă!

A încercat să mă oprească, dar n-am cedat. Am plecat cu inima frântă și valiza plină de regrete. Mama m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi:
— Știam eu… Dar ai făcut bine că ai venit acasă.

Primele zile au fost ciudate. Mă simțeam vinovată că am fugit, că l-am lăsat pe Rareș singur cu părinții lui. Dar încet-încet am început să respir din nou. Să mă regăsesc.

Rareș m-a sunat de câteva ori:
— Hai acasă… O să vorbesc cu mama… O să fie altfel.

Dar știam că nu va fi altfel. Nu cât timp el nu avea curajul să se desprindă de părinți și să-și construiască propria familie.

Au trecut luni de atunci. Încă îl iubesc pe Rareș, dar acum mă iubesc și pe mine. Am început să merg la terapie și să-mi caut un apartament mic doar al meu. Mama mă ajută cum poate și mă susține necondiționat.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea slabă că n-am rezistat mai mult. Dar apoi îmi amintesc cum era să nu contez deloc în propria mea viață.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg liniștea sufletului în locul compromisului fără sfârșit?