Inima lui Vlad: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, trebuie să vii urgent la spital! E vorba de Vlad… vocea vecinei mele, doamna Stancu, tremura la telefon. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vlad, băiețelul meu de patru ani, rămăsese la ea doar pentru câteva ore, cât eu și soțul meu, Mihai, trebuia să rezolvăm niște acte la primărie. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că acea zi banală de primăvară avea să ne schimbe viețile pentru totdeauna.

Când am ajuns la spitalul județean din Ploiești, coridorul mirosea a dezinfectant și a teamă. Mihai era deja acolo, cu fața albă ca varul. — Ce s-a întâmplat? am întrebat aproape urlând. O asistentă tânără ne-a condus într-o cameră mică, unde un medic cu ochi obosiți ne-a spus că Vlad căzuse de pe scările blocului. Capul lui mic fusese lovit grav. — Facem tot ce putem, dar… trebuie să vă pregătiți pentru orice, a spus el încet.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Mihai a început să plângă în hohote, iar eu nu puteam decât să repet în gând: Nu e adevărat. Nu e adevărat. Nu e adevărat.

Au urmat ore lungi, în care am stat cu ochii pe ușa secției de terapie intensivă. Doamna Stancu a venit la noi, cu ochii roșii și vocea stinsă: — Irina, iartă-mă… Am fost doar un minut la bucătărie… Nu știu cum s-a întâmplat…

Nu am putut să-i răspund. Durerea era prea mare ca să pot găsi vinovați sau explicații. Tot ce voiam era ca Vlad să se trezească și să-mi spună că îi e foame sau că vrea la desene animate.

După două zile de agonie, medicii ne-au chemat din nou. — Vlad nu mai are activitate cerebrală. Din punct de vedere medical… el nu mai este cu noi. Vă rog să vă gândiți dacă doriți să donați organele lui. Sunt copii care ar putea trăi datorită lui.

Am simțit cum lumea se oprește. Mihai s-a ridicat brusc: — Cum puteți să ne întrebați așa ceva? E copilul nostru! Nu-l putem lăsa să plece așa!

Eu nu am spus nimic. M-am uitat la poza lui Vlad de pe telefon: zâmbea larg, cu ochii lui mari și luminoși. M-am gândit la cât de mult iubea să împartă jucăriile cu ceilalți copii din parc. La cât de generos era, chiar dacă avea doar patru ani.

Noaptea aceea am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mihai nu voia să audă de donare. — E ca și cum l-am trăda! spunea el printre suspine. Dar eu simțeam că Vlad ar fi vrut să ajute, dacă ar fi putut înțelege ce se întâmplă.

A doua zi dimineață, am intrat în salonul unde Vlad dormea liniștit, cu tuburi și aparate peste tot. I-am luat mâna micuță în palmele mele și i-am șoptit: — Iartă-mă, puiule… Dar dacă tu nu mai poți fi aici cu noi, poate poți fi cu alți copii care au nevoie de tine.

Când am ieșit din salon, Mihai m-a privit lung. — Ești sigură? m-a întrebat cu voce stinsă.
— Nu sunt sigură de nimic… dar nu pot lăsa ca moartea lui să fie doar durere.

Am semnat hârtiile cu mâinile tremurânde. În acea zi, inima lui Vlad a ajuns la o fetiță din Cluj care aștepta de luni bune un transplant. Rinichii lui au salvat viața unui băiețel din Iași. Ficatul a ajuns la o adolescentă din București.

Seara, când am ajuns acasă, camera lui Vlad era la fel cum o lăsasem: jucăriile împrăștiate pe covor, ursulețul preferat pe pat. Am căzut în genunchi și am urlat toată durerea pe care o ținusem în mine zile întregi.

Au trecut luni de atunci. Mihai încă nu poate vorbi despre ce s-a întâmplat fără să se închidă în el însuși. Eu merg uneori la biserică și aprind lumânări pentru Vlad și pentru copiii pe care i-a salvat. Am primit o scrisoare anonimă de la mama fetiței care a primit inima lui Vlad: „Nu voi putea niciodată să vă mulțumesc destul pentru darul pe care l-ați făcut. Fetița mea trăiește datorită băiețelului dumneavoastră.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am grăbit despărțirea de copilul meu pentru a salva alți copii. Dar apoi mă gândesc la zâmbetul lui Vlad și la cât de mult îi plăcea să dăruiască.

Poate că nu există răspunsuri simple la astfel de întrebări. Poate că tot ce putem face este să iubim cât putem și să sperăm că durerea noastră va aduce lumină altcuiva.

Oare voi putea vreodată să mă iert? Sau să găsesc liniștea știind că inima copilului meu bate undeva, într-un alt piept? Voi ce ați fi făcut în locul meu?