Șapte nopți albe: Cum lipsa somnului l-a schimbat pe soțul meu și ne-a destrămat familia

— Darius, nu mai pot! Nu mai pot să te privesc cum te pierzi, noapte după noapte! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe marginea patului, cu ochii roșii și goi, privind în gol spre fereastra aburită de ploaia de martie.

Nu mi-a răspuns. De șapte nopți nu dormise aproape deloc. Îl vedeam cum se zbate între realitate și un fel de vis urât, cum se ridică la trei dimineața să-și aprindă o țigară pe balcon, cum vorbește singur sau se ceartă cu umbrele. Ana, fetița noastră de șase ani, mă întreba în fiecare dimineață de ce tati nu mai vine să-i citească povestea de seară.

Prima noapte a trecut cu greu. Darius s-a întors târziu de la serviciu, obosit și iritat. A spus că are mult de lucru, că șeful îl presează, că nu poate să doarmă de griji. Am încercat să-l liniștesc, să-i fac un ceai cald, dar m-a respins cu un gest nervos. „Lasă-mă în pace, Ilinca!”

A doua noapte l-am găsit pe canapea, cu laptopul în brațe și ochii injectați. M-am așezat lângă el și am încercat să-l iau în brațe. S-a tras brusc și a început să plângă. „Nu mai pot, Ilinca. Simt că mă sufoc.”

A treia noapte nu a mai venit acasă. Mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt la mama. Nu mă căuta.” Am rămas singură cu Ana, care plângea după el și nu înțelegea nimic din ce se întâmplă. Am mințit-o că tati e plecat cu serviciul, dar ochii ei mari și triști mă făceau să mă simt vinovată.

În a patra zi am sunat-o pe soacra mea, doamna Mariana. Mi-a spus că Darius e la ea, că nu vrea să vorbească cu nimeni și că ar trebui să-l las în pace. „Ești prea cicălitoare, Ilinca. Poate dacă ai fi mai blândă cu el…” Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

A cincea noapte am stat trează până târziu, ascultând ploaia care bătea în geam și gândindu-mă la toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună. M-am întrebat unde am greșit, când s-a rupt totul între noi. Am găsit o fotografie veche cu noi trei la mare, râzând fericiți. Am izbucnit în plâns.

A șasea zi am primit un mesaj de la Darius: „Nu știu dacă mă mai întorc. Nu mai pot să fiu tată sau soț. M-am pierdut.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum să-i spun Anei că tatăl ei nu mai vrea să fie parte din viața noastră?

În a șaptea noapte am adormit pe canapea, cu telefonul în mână și lacrimile uscate pe obraz. M-am trezit dimineața devreme, cu Ana lângă mine, strângându-mă tare în brațe.

— Mami, tati ne mai iubește?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că mă sufoc sub greutatea întrebării ei simple și sincere.

În zilele care au urmat am încercat să-mi adun puterile. Am mers la serviciu ca un robot, am avut grijă de Ana și am încercat să nu mă gândesc la Darius. Dar fiecare colț al casei îmi amintea de el: cana lui preferată, cămașa uitată pe spătarul scaunului, mirosul lui de aftershave.

Prietenii m-au sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat. Unii m-au judecat: „Poate ai fost prea rece cu el.” Alții m-au compătimit: „Bărbații cedează uneori sub presiune.” Mama mea mi-a spus să lupt pentru familia mea, dar eu nu mai aveam putere nici să lupt pentru mine.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am primit un telefon de la Darius. Vocea lui era stinsă.

— Ilinca… îmi pare rău. Nu știu ce mi se întâmplă. Nu pot să dorm… Nu pot să respir… Parcă nu mai sunt eu…

— Darius, vino acasă! Avem nevoie de tine! Ana te așteaptă… Eu te aștept…

— Nu pot… Nu acum… Poate niciodată…

Am simțit cum se rupe ceva definitiv între noi.

Au trecut luni de atunci. Darius nu s-a mai întors. Am aflat că merge la psiholog și că încearcă să-și revină. Ana încă îl așteaptă în fiecare seară la fereastră.

Uneori mă întreb dacă lipsa somnului a fost doar scânteia care a aprins tot ce era deja fragil între noi sau dacă viața modernă ne-a transformat pe toți în niște străini sub același acoperiș.

Oare iubirea poate supraviețui atunci când unul dintre noi se pierde pe drum? Sau trebuie să ne regăsim pe noi înșine înainte de a putea iubi din nou?