Între două focuri: Povestea unei nurori într-o familie românească

— Ioana, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! Nu știu cum o să te descurci vreodată cu o casă adevărată, dacă nici măcar atât nu poți face!
Vocea Elenei răsună tăios prin bucătăria mică, iar eu simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, încercând să găsesc o scuză, dar cuvintele mi se blochează în gât. Radu intră în cameră, aruncându-mi o privire scurtă, dar nu spune nimic. Își ia telefonul și iese pe balcon.

M-am mutat la ei după nuntă, așa cum se obișnuiește la noi în sat. Casa e mare, dar sufletul meu se simte tot mai mic. De când am venit aici, parcă nu mai sunt eu. Fiecare zi e o probă: să spăl rufele „cum trebuie”, să gătesc „ca la mama acasă”, să nu uit să ud florile din curte, să nu las firimituri pe masă. Elena mă urmărește cu ochi de vultur, iar orice greșeală devine motiv de ceartă.

— Ioana, ai văzut că iar ai pus cămașa lui Radu la uscat pe dos? Nu așa se face! Dacă nu te pricepi, mai bine lasă-mă pe mine!

Îmi mușc buza și încerc să nu plâng. Nu vreau să-i dau satisfacția asta. Dar în fiecare seară, când mă retrag în camera noastră, lacrimile curg fără oprire. Radu mă ia uneori în brațe și îmi șoptește: „Las-o, mamă-i mai greu de mulțumit… O să fie bine.” Dar nu e bine. Mă simt ca o musafiră în propria viață.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, Elena a invitat vecinele la cafea. M-au chemat și pe mine să stau cu ele, dar discuția s-a transformat rapid într-un proces public.

— Ioana încă nu știe să facă sarmale ca lumea, dar are timp să învețe! — a spus Elena râzând, iar celelalte femei au dat din cap aprobator.

Am zâmbit forțat, simțind cum mă sufoc. În acea clipă am știut că nu voi fi niciodată destul de bună pentru ea. Seara, i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine aici. Poate ar trebui să ne mutăm…

Radu a oftat adânc:

— Știi că nu avem bani pentru chirie acum… Și tata e bolnav, mama are nevoie de ajutor.

Am tăcut. M-am simțit vinovată pentru gândurile mele egoiste. Dar cât timp trebuie să mă sacrific? Unde e limita între ajutor și renunțare la sine?

Într-o zi, am făcut greșeala să-i spun Elenei că mi-ar plăcea să lucrez din nou la grădiniță, unde am fost educatoare înainte de nuntă.

— Să muncești? Și cine are grijă de casă? Radu are nevoie de tine aici! Ce rost are să te duci printre copiii altora când ai destule treburi acasă?

M-am simțit ca o fetiță certată pentru un vis prea mare. Am renunțat la idee… pentru moment.

Au trecut luni. Relația mea cu Radu s-a răcit. El era tot mai absent, prins între mine și mama lui. Eu eram tot mai obosită, tot mai singură. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Elena — pentru că am uitat să cumpăr ulei — am ieșit în curte și am plâns sub nucul bătrân.

Atunci a venit Maria, sora lui Radu. S-a așezat lângă mine și mi-a spus încet:

— Știu prin ce treci. Și eu am trecut prin asta când am stat aici după ce m-am măritat prima dată… Mama nu știe altfel să iubească decât controlând totul. Dar dacă nu te impui acum, n-o să te asculte niciodată.

Am privit-o uimită.

— Și ce-ai făcut?

— Am plecat. Am stat la chirie cu soțul meu și am muncit amândoi. A fost greu la început, dar am avut liniște.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea noapte i-am spus lui Radu că nu mai pot continua așa.

— Ori găsim o soluție împreună, ori mă întorc la părinții mei până ne putem descurca singuri.

A fost prima dată când m-a văzut hotărâtă. A doua zi a vorbit cu mama lui și i-a spus clar:

— Mamă, Ioana e soția mea și trebuie să fie fericită aici sau plecăm amândoi.

Elena a izbucnit în lacrimi și m-a acuzat că îi destram familia. Dar Radu a rămas ferm. În următoarele săptămâni lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Elena nu s-a transformat peste noapte într-o soacră ideală, dar a început să mă lase să-mi fac treburile cum cred eu de cuviință. Am reluat legătura cu grădinița și am început să lucrez câteva ore pe zi.

Nu e totul perfect, dar simt că am recâștigat o parte din mine însămi. Poate că uneori trebuie să spui „ajunge” ca să fii auzit cu adevărat.

Mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea fără să aibă curajul să spună ce simt? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie până uităm cine suntem?