Între două surori: Povara alegerii mamei mele

— Mamă, unde sunt cadourile pentru Ilinca și Vlad? am întrebat, simțind cum îmi tremură vocea, deși încercam să par calmă. Era Ajunul Crăciunului, iar copiii mei așteptau cu ochii mari și plini de speranță să-și deschidă darurile. În schimb, sub brad, erau doar pachete cu numele verișorilor lor, copiii surorii mele, Ramona.

Mama s-a uitat la mine cu o privire vinovată, evitând să mă privească în ochi. — Am crezut că nu contează… Ramona nu a avut timp să cumpere nimic anul ăsta și copiii ei ar fi fost triști. Tu ai deja destule pentru ai tăi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mama făcea diferențe între noi, dar niciodată nu mă lovise atât de tare. Copiii mei, Ilinca și Vlad, se uitau la mine nedumeriți. Vlad, abia șase ani, șopti: — Mami, Moșul a uitat de noi?

M-am aplecat lângă el și i-am strâns în brațe pe amândoi. — Nu, puiule. Moșul nu uită niciodată. Dar uneori adulții fac greșeli.

Ramona a intrat în sufragerie cu un zâmbet larg, ca și cum totul era perfect. — Mulțumim, mamă! Copiii mei sunt în culmea fericirii! Apoi s-a întors spre mine: — Sper că nu te superi, Irina. Știi cum e, la mine e mai greu cu banii…

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc. Nu era vorba despre bani. Era vorba despre principiu, despre respectul față de copiii mei și față de mine ca mamă. Am ieșit pe balcon să respir aer rece, încercând să-mi adun gândurile.

Am crescut mereu cu sentimentul că Ramona e preferata mamei. Când eram mici, ea primea hainele noi, eu le moșteneai pe ale ei. La școală, mama mergea la ședințe doar când era vorba de Ramona. Eu eram fata „descurcăreață”, cea care nu avea nevoie de atenție specială.

Dar acum nu mai era vorba doar despre mine. Era vorba despre copiii mei, care nu meritau să fie răniți din cauza vechilor noastre rivalități.

Am intrat din nou în sufragerie și am privit-o pe mama drept în ochi.

— De ce ai făcut asta? De ce ai crezut că e în regulă să le iei cadourile copiilor mei?

Mama a oftat adânc. — Irina, tu mereu te descurci. Ramona are nevoie de ajutor. Nu vreau să o supăr.

— Și pe mine? Pe mine nu te gândești că mă rănești? Dar pe Ilinca și Vlad?

Ramona a intervenit repede: — Hai, Irina, nu face o tragedie! Sunt doar niște jucării!

— Pentru tine poate sunt doar jucării. Pentru copiii mei erau dovada că Moșul îi iubește la fel ca pe ceilalți copii. Pentru mine era dovada că mama mea mă respectă ca mamă.

Tata stătea într-un colț al camerei, tăcut ca de obicei. L-am văzut cum își frământa mâinile, dar nu a spus nimic. Așa făcea mereu: lăsa femeile din casă să se certe și el se retrăgea în tăcere.

Seara aceea s-a terminat cu lacrimi și tăceri apăsătoare. Am plecat acasă cu copiii mei triști și confuzi. În drum spre casă, Ilinca m-a întrebat: — Mami, bunica ne mai iubește?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum poți explica unui copil că dragostea bunicii e condiționată de liniștea surorii tale?

Zilele următoare au fost un chin. Mama m-a sunat de câteva ori, dar nu am avut puterea să-i răspund. Ramona mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu te supăra, data viitoare o să fie altfel.” Dar știam că nu va fi.

Soțul meu, Mihai, m-a găsit plângând în bucătărie într-o seară.

— Irina, trebuie să pui o limită. Nu poți lăsa mereu ca mama ta să te rănească așa.

— Dar e mama… Cum să-i spun că nu mai vreau să mergem la ea?

— E mama ta, dar tu ești mama copiilor tăi. Ei contează acum cel mai mult.

Avea dreptate. Am decis să îi spun mamei ce simt cu adevărat.

Am mers la ea după câteva zile. M-a primit cu o privire obosită.

— Irina… știu că ai fost supărată. Dar tu mereu ai fost puternică.

— Mamă, nu mai vreau să fiu puternică doar pentru că tu alegi mereu pe altcineva în locul meu. Vreau ca și copiii mei să simtă că sunt iubiți la fel ca ceilalți nepoți ai tăi.

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Poate am greșit… Poate m-am temut mereu că Ramona nu se va descurca fără mine și am uitat că și tu ai nevoie de mine uneori.

— Nu eu am nevoie acum, ci copiii mei. Ei au nevoie de o bunică care îi vede și îi iubește pe toți la fel.

Am plecat fără să știu dacă ceva se va schimba vreodată. Dar am simțit că am făcut ceea ce trebuia pentru copiii mei.

Acum mă întreb: câte familii trăiesc aceeași poveste nespusă? Câte mame aleg mereu unul dintre copii și uită cât doare pentru ceilalți? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta.