Nu e copilul meu, dar e viața mea

— Nu e copilul tău, Ștefan! Nu mai are rost să te minți!
Vocea Ioanei răsuna în apartamentul nostru mic din cartierul Dristor, ca un ecou care nu voia să se stingă. Mă uitam la ea, la ochii ei roșii de plâns și la mâinile care tremurau pe cana de ceai. În camera cealaltă, Vlad, băiatul de șase ani pe care îl credeam al meu, se juca liniștit cu mașinuțele.

Nu știu dacă am simțit furie sau doar un gol imens în stomac. Parcă tot aerul din cameră fusese tras afară. Am vrut să țip, să sparg ceva, să fug. Dar am rămas acolo, cu privirea pierdută pe peretele scorojit.

— Cum adică nu e al meu? am întrebat încet, aproape șoptit.
— Ștefan, te rog… N-am vrut să-ți spun așa, dar nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta. Vlad… tatăl lui e altcineva. S-a întâmplat înainte să ne mutăm împreună. Am crezut că o să pot să uit, că o să fie bine…

Cuvintele ei se loveau de mine ca niște pietre. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să respir aerul rece de februarie. Blocurile gri din jur păreau și mai apăsătoare ca niciodată. M-am gândit la toate serile când îi citeam lui Vlad povești, la primele lui cuvinte, la cum mă striga „tati” când veneam acasă de la muncă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând respirația liniștită a copilului din camera alăturată. Mă simțeam trădat, umilit, dar cel mai tare mă durea gândul că poate ar trebui să-l părăsesc pe Vlad. Nu era sângele meu… Dar era copilul pe care îl iubeam.

A doua zi dimineață, Ioana a încercat să vorbească cu mine.
— Ștefan, știu că e greu… Dar Vlad are nevoie de tine. Ești singurul tată pe care l-a cunoscut vreodată.
Am tăcut. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Chipul meu părea străin, obosit, îmbătrânit peste noapte.

La muncă nu am putut să mă concentrez deloc. Lucrez ca inginer la o firmă mică de instalații sanitare și colegii mei au observat imediat că ceva nu e în regulă.
— Ce ai pățit, Ștefane? Pari că ai văzut fantome!
Am dat din umeri și am zis că sunt obosit. Dar în mintea mea se derula aceeași întrebare: ce fac acum?

Seara, când am ajuns acasă, Vlad m-a întâmpinat cu un desen: eu și el ținându-ne de mână în parc.
— Tati, uite ce am făcut la grădi!
Mi s-au umezit ochii și l-am strâns tare în brațe. Atunci am simțit pentru prima dată că dragostea nu ține cont de sânge.

Dar lucrurile nu s-au liniștit. Mama mea a aflat adevărul după câteva zile.
— Cum adică nu e al tău? Și tu stai acolo ca prostul și crești copilul altuia? Scoală-te și pleacă! Ai și tu demnitatea ta!
Am încercat să-i explic că Vlad nu are nicio vină, că eu îl iubesc ca pe propriul meu copil.
— Nu contează! O femeie care te minte așa nu merită nimic! Și copilul…
N-am lăsat-o să termine. Am ieșit trântind ușa după mine.

Prietenii mei au reacționat diferit. Unii m-au susținut:
— Frate, dacă îl iubești, rămâi lângă el! Nu contează cine i-a dat viață!
Alții au râs:
— Ești fraier! Îți pierzi tinerețea pentru o femeie care te-a mințit și un copil străin?

Nopțile au devenit tot mai grele. Ioana plângea des, iar Vlad simțea tensiunea din casă.
— Tati, tu o să pleci?
Întrebarea lui m-a sfâșiat. Am îngenuncheat lângă el și i-am spus:
— Nu știu ce va fi, puiule… Dar te iubesc mult.

Au urmat luni de incertitudine. Am mers la terapie de cuplu, am vorbit ore întregi despre trecut și viitor. Ioana mi-a cerut iertare de zeci de ori.
— N-am vrut să te rănesc… Mi-a fost frică să nu te pierd.

Am început să mă gândesc la ce înseamnă cu adevărat familia. E oare doar o chestiune de sânge? Sau e despre cine stă lângă tine când ai febră, cine te învață să mergi pe bicicletă, cine îți citește povești seara?

Într-o zi, când Vlad a făcut febră mare și Ioana era la serviciu, am stat lângă el toată noaptea. I-am pus comprese reci pe frunte și l-am ținut de mână până a adormit liniștit. Atunci am știut: nu pot să-l abandonez.

Am decis să rămân. Să lupt pentru familia mea, chiar dacă nu e perfectă. Să-l cresc pe Vlad ca pe fiul meu, indiferent ce spune lumea sau sângele.

Dar rana trădării nu s-a vindecat ușor. Încercam să o iert pe Ioana, dar uneori mă trezeam noaptea cu inima grea și cu gânduri negre.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Ioana mi-a spus:
— Dacă vrei să pleci… te înțeleg. Dar vreau să știi că te iubesc și că Vlad are nevoie de tine.
Am privit-o mult timp fără să spun nimic. Apoi am luat-o în brațe și am plâns amândoi.

Anii au trecut. Vlad a crescut frumos și mi-a spus într-o zi:
— Tati… tu ești cel mai bun prieten al meu!
Atunci am simțit că tot chinul a meritat.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: ce înseamnă cu adevărat să fii tată? Sângele sau inima? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Voi ce ați fi făcut în locul meu?