Între dragoste și vină: Povestea unei mame din București

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu senzația că nu sunt niciodată destul pentru tine! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită arsă. Tremuram cu ceașca în mână, încercând să-mi ascund lacrimile. Dar nu era prima dată când auzeam aceste cuvinte. Și totuși, de fiecare dată mă loveau ca un cuțit.

Mă numesc Victoria și am 56 de ani. Locuiesc într-un apartament vechi din cartierul Drumul Taberei, împreună cu soțul meu, Doru, și, până de curând, cu cei doi copii ai noștri: Vlad și Ioana. Vlad a fost mereu mândria mea — olimpic la matematică, politehnist, acum lucrează la o firmă IT din Pipera. Ioana… Ioana a fost mereu altfel. Visătoare, rebelă, mereu cu capul în nori, mereu împotriva a tot ce încercam să-i insuflu.

— De ce nu poți fi ca fratele tău? îi spuneam adesea, fără să-mi dau seama cât rău îi fac. — Vlad nu a adus niciodată probleme acasă, Vlad a știut mereu ce vrea!

Ioana mă privea cu ochii ei mari, verzi, plini de lacrimi și furie. — Nu sunt Vlad! Nu vreau să fiu Vlad! Vreau să fiu eu!

Dar eu nu puteam accepta asta. În mintea mea, un copil bun era cel care asculta, care învăța bine, care nu ieșea din rând. Ioana însă a ales să studieze arte plastice la UNArte, să-și vopsească părul albastru și să se înconjoare de prieteni „ciudați”, după părerea mea. Am simțit că mă provoacă, că mă sfidează.

— Ce-o să faci cu pictura ta? Cine o să te angajeze? îi spuneam mereu, cu voce tăioasă. — O să mori de foame!

Doru încerca uneori să mă tempereze. — Las-o, Victoria, fiecare copil are drumul lui. Dar eu nu puteam. Simțeam că trebuie să o „salvez” de la eșec.

Adevărul e că nu am fost niciodată apropiată de mama mea. Era rece, distantă, mereu preocupată de muncă și de gura lumii. Poate că am preluat fără să vreau modelul ei. Poate că am vrut să fiu altfel, dar nu am știut cum.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când Vlad venise acasă cu iubita lui, Andreea — o fată cuminte, medic rezident — am simțit din nou acel val de mândrie. Toți vecinii știau deja: „Vlad al Victoriei e băiat bun!”

Ioana a intrat în sufragerie cu o pânză uriașă în brațe, plină de culori vii și forme abstracte. — Uite ce am terminat azi! a spus ea entuziasmată.

Am privit-o scurt și am oftat. — Frumos… dar nu crezi că ar trebui să te gândești la ceva serios?

Atunci s-a produs ruptura. Ioana a lăsat pânza jos și a ieșit fără un cuvânt. Seara aceea a fost ultima în care am mai stat toți patru la masă.

A doua zi dimineață am găsit pe patul ei o scrisoare: „Mamă, plec la Cluj pentru o bursă la arte. Nu mă mai căuta dacă nu poți să mă accepți așa cum sunt.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Doru m-a privit trist: — Ai împins-o prea departe…

Săptămânile au trecut greu. Vlad venea rar acasă, Ioana nu răspundea la telefon. M-am trezit singură într-o casă prea mare și prea tăcută. M-am întrebat unde am greșit. Am început să caut poze vechi cu Ioana: copilul care râdea la soare în parc, fetița care îmi aducea flori de câmp și desena inimi pe caiete.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Am câștigat un premiu la un concurs de pictură.” Am plâns ore întregi.

Am început să merg la biserică, să vorbesc cu preotul parohiei noastre, părintele Nicolae. — Iubirea nu înseamnă control, Victoria. Iubirea e acceptare.

Mi-am dat seama că toată viața am încercat să-mi trăiesc visele prin copiii mei. Când Vlad mi-a spus că vrea să plece în Germania cu Andreea, am simțit din nou frica abandonului.

— Mamă, trebuie să-mi urmez drumul meu! mi-a spus el blând.

Am rămas doar eu și Doru într-un apartament plin de ecouri și regrete.

Într-o duminică dimineață, Ioana a venit acasă pe neașteptate. Avea părul scurt și zâmbea timid.

— Mamă… putem vorbi?

Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns.

— Iartă-mă… Nu am știut să te iubesc cum aveai nevoie…

Ioana m-a privit lung: — Poate că nici eu nu am știut să-ți spun ce simt…

Azi încerc să repar ce se mai poate repara. Învăț să ascult fără să judec. Învăț că dragostea nu are reguli fixe.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne iubim copiii doar atunci când ne seamănă? Câți părinți își dau seama prea târziu că fiecare suflet are nevoie de libertate? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să nu repete greșelile mele.