Nu era fiul lui, dar era copilul meu

— Nu e fiul meu, Ilinca! De ce aș cheltui bani sau timp cu el?
Cuvintele lui Doru au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de ploaie care venea de afară. M-am oprit din tăiatul pâinii, cuțitul tremurându-mi în mână. Rareș, băiatul meu de opt ani, stătea la masă cu ochii mari, încercând să înțeleagă de ce tatăl vitreg ridică vocea.

— Doru, te rog… Rareș are nevoie de rechizite pentru școală. Nu cer nimic pentru mine, doar pentru el. E copilul meu, dar și al nostru acum, nu? am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar simțeam cum mi se rupe sufletul.

Doru s-a ridicat brusc de pe scaun, trântind cana de cafea pe masă. — Nu! Eu am spus clar: întâi termin facultatea, apoi mă angajez bine, apoi mă gândesc la copii. Nu m-am însurat ca să cresc copilul altuia! Să-l crească taică-su dacă vrea!

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau toate momentele în care Doru fusese blând cu Rareș: când îl învățase să meargă pe bicicletă, când îi citea povești seara. Dar acum, când banii erau puțini și grijile multe, masca lui de om bun căzuse. M-am uitat la Rareș: încerca să-și ascundă lacrimile sub masca unui copil „mare”.

După ce Doru a ieșit trântind ușa, am rămas singuri. M-am aplecat lângă Rareș și l-am strâns la piept.

— Mami, eu am făcut ceva rău? De ce nu mă vrea Doru?

Mi-au dat lacrimile. — Nu, puiule. Tu ești cel mai bun lucru din viața mea. Unii oameni nu știu să iubească decât dacă e sângele lor. Dar eu te iubesc destul pentru amândoi.

Noaptea aceea a fost lungă. Am stat trează gândindu-mă la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la visul meu de a deveni profesoară ca să pot lucra la supermarket și să-l cresc pe Rareș singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Cum l-am cunoscut pe Doru la cursurile serale și am crezut că ne va fi mai bine împreună.

A doua zi dimineață, Doru s-a întors acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A adus o pungă cu croissante și a încercat să glumească cu Rareș. Dar băiatul meu îl privea cu ochi reci.

— Ilinca, hai să nu mai dramatizăm. N-am vrut să spun ce am spus… eram nervos.

— Dar ai spus-o, Doru. Și Rareș a auzit.

— E copil! Uită repede.

— Nu toți copiii uită când sunt respinși.

Tensiunea plutea în aer zile întregi. Mama mea a venit într-o zi pe la noi și m-a tras deoparte:

— Ilinca, tu știi că eu nu l-am plăcut niciodată pe Doru. E prea rece, prea calculat. Un bărbat adevărat își asumă familia femeii pe care o iubește.

— Mamă, nu e așa simplu… El are dreptate într-un fel. Rareș nu e fiul lui.

— Dar tu ești soția lui! Și copilul tău vine la pachet cu tine.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem alegând să-mi refac viața cu Doru doar pentru stabilitate. Seara, când Rareș a venit acasă cu carnetul de note plin de FB-uri și mi-a spus timid:

— Mami, dacă iau premiul întâi, crezi că o să mă iubească și Doru?

Mi s-a rupt inima din nou. Am realizat că băiatul meu încerca să „merite” dragostea unui om care nu voia să i-o dea.

Într-o duminică dimineață, după ce Doru a refuzat din nou să vină cu noi în parc („Am de lucru pentru masterat!”), Rareș m-a întrebat:

— Mami, tu ai fi mai fericită fără Doru?

Nu știam ce să-i răspund. În acea zi am decis să merg la consiliere psihologică la școală. Doamna psiholog mi-a spus:

— Ilinca, copiii simt totul. Dacă simte că nu e dorit, va purta rana asta toată viața. Poate ar trebui să vă gândiți ce e mai important: stabilitatea financiară sau sănătatea emoțională a copilului?

Seara aceea a fost decisivă. L-am privit pe Doru cum stătea la laptop și i-am spus:

— Doru, trebuie să alegem: ori suntem o familie și-l accepți pe Rareș ca pe copilul tău, ori… ne despărțim.

A ridicat din umeri: — Nu pot să fiu tatăl lui. Îmi pare rău.

Am plâns toată noaptea. Dar dimineața am știut ce am de făcut. Am împachetat câteva haine și am plecat la mama cu Rareș de mână.

Au trecut luni grele. Am muncit mai mult ca oricând, dar Rareș a început să zâmbească din nou. A făcut prieteni noi și a câștigat premiul întâi la școală. Într-o zi mi-a spus:

— Mami, acum suntem doar noi doi și e bine așa.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă ar fi trebuit să mai lupt pentru familia „completă”. Dar când îl văd pe Rareș fericit, știu că dragostea adevărată nu ține cont de sânge sau de convenții sociale.

Oare câți copii din România trăiesc cu sentimentul că trebuie să „merite” dragostea unui părinte vitreg? Și câte mame aleg liniștea sufletului copilului lor în locul unei aparente stabilități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?