Nu vreau să ajung singură sub un pod: Povestea unei mame între sacrificiu și frică

— Mamaie, nu mai putem așa! Nu vezi că ne sufocăm în garsoniera asta? Radu nu mai are răbdare, iar Eliza crește și nu are nici măcar un colț al ei! Valentina aproape țipa la telefon, iar vocea ei răsuna în bucătăria mea mică, plină de amintiri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastra aburită.

Nu era prima dată când auzeam această discuție. De șapte ani, de când Radu cumpărase terenul la marginea orașului, construcția casei lor era un vis mereu amânat. Prima dată au pus doar gardul și au turnat fundația. Apoi banii s-au terminat. Radu lucra la o firmă de distribuție, salariul era mic, iar Valentina abia reușea să țină pasul cu cheltuielile de la grădiniță și facturile lunare. Eu? Eu trăiam din pensia de 1.800 de lei și din roșiile pe care le vindeam vara la piață.

— Mamă, poate ar trebui să ne ajuți… Să vinzi casa asta mare și să vii cu noi. Oricum ești singură aici, mi-a spus Radu într-o seară, cu voce joasă, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște pereți. Era locul unde am crescut cu Ion, soțul meu, unde am plâns când l-am pierdut, unde am pus fiecare cui în perete cu mâna mea. Fiecare colț avea povestea lui: masa din bucătărie unde făceam cozonaci de Crăciun, dulapul vechi cu fotografii îngălbenite, grădina unde Eliza alerga vara printre găini.

Valentina însă nu avea răbdare pentru nostalgii.
— Maria, tu nu vezi că ești egoistă? Noi ne chinuim aici și tu stai singură într-o casă cu trei camere! Ce o să faci când te îmbolnăvești? Cine te ajută?

M-am simțit mică, vinovată. Poate chiar egoistă. Dar dacă vând casa… unde mă duc? Dacă nu mă mai pot adapta la viața cu ei? Dacă mă simt ca o povară?

Într-o duminică ploioasă, au venit toți trei la mine. Eliza s-a agățat de gâtul meu:
— Mamaie, când o să am și eu camera mea?

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Am privit-o pe Valentina. Era obosită, cu cearcăne adânci și privirea tăioasă.
— Maria, trebuie să iei o decizie. Nu mai putem aștepta. Ori ne ajuți acum, ori… ne descurcăm singuri!

Radu tăcea. Îl vedeam cum se frământă între mine și soția lui. Îl iubesc enorm, dar parcă nu mai e băiatul meu blând de altădată. L-a schimbat viața grea.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am atins pereții reci, am deschis dulapul cu hainele lui Ion. Am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi am mers la notar să întreb ce presupune vânzarea casei. Doamna notar m-a privit lung:
— Sunteți sigură că vreți să faceți asta? Mulți regretă după ce vând…

Am ieșit pe stradă cu sufletul greu. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Dorina.
— Maria, nu te grăbi! Știi câte femei ca tine au ajuns pe drumuri după ce au dat tot copiilor? S-au trezit singure și uitate!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc la toate poveștile triste din cartier: tanti Viorica, care stă acum într-un azil pentru că nora ei a dat-o afară după ce i-a trecut casa pe nume; nea Gheorghe care doarme în gară pentru că fiul lui l-a lăsat fără nimic.

Într-o seară, am adunat curaj și i-am chemat pe Radu și Valentina la masă.
— Dragii mei, știu că vă e greu. Dar și mie mi-e frică. Mi-e frică să nu rămân singură pe drumuri. Mi-e frică să nu devin o povară pentru voi sau să vă stric liniștea. Casa asta e tot ce am muncit o viață… Nu pot să o vând așa ușor.

Valentina a izbucnit:
— Deci nu vrei să ne ajuți! E clar! Tot timpul ai fost doar pentru tine!

Radu a încercat să o liniștească:
— Valentina, las-o… E mama mea!

Eliza s-a uitat trist la mine:
— Mamaie… eu tot te iubesc.

După ce au plecat, am rămas singură în liniștea casei mele. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat: oare chiar sunt egoistă? Oare dragostea pentru copii trebuie să însemne sacrificiul total? Sau am dreptul să mă gândesc și la mine?

De atunci au trecut câteva luni. Radu vine mai rar pe la mine. Valentina nici atât. Eliza mă sună uneori pe video și îmi arată desenele ei.

M-am înscris la un club de pensionari din cartier și încerc să-mi umplu zilele cu altceva decât griji. Dar gândul nu-mi dă pace: dacă într-o zi chiar voi ajunge singură sub un pod? Sau dacă voi regreta că nu i-am ajutat?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru astfel de dileme. Poate că fiecare mamă trebuie să-și găsească propriul echilibru între iubire și protecție de sine.

Mă întreb: voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria față de copii și unde începe dreptul la liniștea bătrâneții?