Vara în care am devenit oaia neagră a familiei mele

— Cum adică pleci singură la mare? Tu nu te gândești deloc la noi? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile aburinde cu ciorbă și mirosul de leuștean proaspăt. Eram cu mâinile în poală, privirea fixată în gresia veche, încercând să-mi adun curajul. Tata își dregea glasul, semn că urmează să spună ceva grav: — Nu-i normal, Irina. O femeie serioasă nu umblă singură pe coclauri. Ce-o să zică lumea?

Aveam 34 de ani și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că nu mai pot respira sub greutatea așteptărilor lor. După zece ani de muncă la birou, fără concedii adevărate, fără să-mi permit vreodată o extravaganță, simțeam că mă sufoc. Sora mea, Alina, se uita la mine cu un amestec de milă și reproș. — Dacă vrei să fugi de noi, spune direct, nu te mai ascunde după vacanțe! a izbucnit ea.

Nu voiam să fug de nimeni. Voiam doar să mă regăsesc. Să simt nisipul sub tălpi, să aud valurile fără să mă gândesc la facturi sau la ce trebuie să gătesc mâine. Dar în familia noastră, sacrificiul era lege nescrisă. Mama nu și-a permis niciodată o zi pentru ea însăși. Tata lucra două schimburi ca să ne țină pe toți la facultate. Alina și-a crescut copiii aproape singură, cu soțul plecat în Germania.

— Nu ești mamă, n-ai bărbat, ce-ți trebuie vacanță? a continuat mama, cu vocea tremurândă. — Poate dacă ai avea și tu o familie, ai înțelege… M-am ridicat brusc de la masă. — Tocmai pentru că nu am familie, poate merit și eu ceva! Am urlat mai tare decât intenționam. S-a lăsat o liniște grea. Tata s-a ridicat încet și a ieșit pe balcon să fumeze. Alina s-a uitat la mine ca la un străin.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot întrebat dacă nu cumva exagerez. Dacă nu sunt egoistă. Dar când am văzut biletul de tren pe noptieră, am simțit o bucurie copilărească. În dimineața plecării, mama nici nu m-a privit. Tata mi-a spus doar: — Ai grijă de tine.

Drumul spre Constanța a fost ca o eliberare. În compartimentul trenului, o doamnă cu părul alb mi-a zâmbit cald: — Mergeți singură? Ce curajoasă sunteți! Am zâmbit timid și am simțit cum mi se încălzește inima.

Ajunsă la mare, am stat ore întregi pe plajă, privind pescărușii și ascultând valurile. Pentru prima dată după mult timp, nu trebuia să fiu nimic pentru nimeni. Nu trebuia să gătesc, să răspund la telefoane sau să dau explicații. M-am plimbat prin Vama Veche cu sandalele în mână, am mâncat hamsii pe faleză și am dansat cu necunoscuți la un concert improvizat pe plajă.

Într-o seară, am cunoscut-o pe Simona, o femeie de vârsta mea care venise tot singură. Am stat ore întregi la povești despre viață, despre părinți care nu știu să-și lase copiii liberi și despre cât de greu e să fii tu însăți într-o lume care te vrea mereu altcineva.

— Știi ce e cel mai greu? m-a întrebat Simona privind spre mare. Să nu te simți vinovată că vrei altceva decât ți se spune că trebuie să vrei.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată noaptea. Când m-am întors acasă după o săptămână, bronzată și cu părul ciufulit de vânt, atmosfera era rece ca gheața. Mama nu mi-a vorbit două zile. Tata mă privea cu tristețe, iar Alina mi-a spus direct: — Ai făcut familia de râs! Toată lumea întreabă unde ai fost și cu cine.

Am încercat să le explic cât de mult aveam nevoie de acea pauză. Cât de mult m-a ajutat să mă regăsesc. Dar nu voiau să audă. Pentru ei eram egoista care a pus propria fericire înaintea familiei.

Au trecut luni de atunci și încă simt privirile lor grele când intru în casă. La mesele de duminică sunt mereu subiectul glumelor amare: — Poate Irina ne povestește ce aventuri a mai avut… M-am întrebat adesea dacă a meritat prețul plătit pentru acea libertate scurtă.

Dar când mă uit în oglindă și văd zâmbetul sincer pe chipul meu, știu că da. Poate sunt oaia neagră a familiei mele acum, dar sunt și singura care a avut curajul să trăiască măcar o dată pentru sine.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Și cât din sufletul nostru pierdem pe drum?