Medicul care a cerut bani înainte de tratament: Povestea care mi-a schimbat viața

— Nu pot să te ajut dacă nu plătești înainte, i-am spus cu vocea tremurândă bărbatului din fața mea. Era trecut de miezul nopții, iar sala de gardă mirosea a dezinfectant și a teamă. Bărbatul, cu ochii roșii de oboseală și mâinile crăpate de muncă, s-a uitat la mine ca și cum tocmai îi spusesem că nu mai există speranță pe lume.

— Domnule doctor, vă rog… soția mea… nu mai poate respira… am lăsat tot ce aveam la farmacie, nu mai am bani acum…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În minte mi-au răsunat cuvintele șefului de secție: „Nu mai tratați pe nimeni fără să plătească! Ne-au tăiat fondurile, nu ne mai permitem.” Dar în fața mea era un om disperat. Și totuși, am rămas neclintit.

— Îmi pare rău, dar astea sunt regulile. Nu pot face nimic fără plată.

A plecat cu capul plecat, târându-și soția pe holul rece. Am rămas singur, cu inima bătându-mi nebunește. În acea noapte nu am putut dormi deloc. M-am gândit la mama mea, la fel de săracă odinioară, și la cum ar fi fost dacă cineva i-ar fi întors spatele.

A doua zi, vestea s-a răspândit ca focul în spital: femeia murise acasă, înainte să ajungă la alt spital. Colegii mă priveau ciudat, unii cu reproș, alții cu compasiune. Dar cel mai tare m-a durut reacția soției mele, Ioana.

— Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să refuzi să ajuți un om care avea nevoie?

— Ioana, nu înțelegi… dacă nu respect regulile, mă dau afară! Avem rate, avem copilul la școală…

— Și ce contează toate astea dacă nu mai poți dormi noaptea? Dacă nu mai poți să te uiți în oglindă?

Am încercat să-i explic că sistemul e de vină, că suntem forțați să alegem între a supraviețui noi sau pacienții noștri. Dar ea nu voia să audă. În următoarele săptămâni, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri reci. Fiica mea, Mara, mă întreba mereu de ce mama plânge seara.

Într-o duminică, la masa de prânz, tata a izbucnit:

— Mihai, tu nu mai ești fiul meu! Mama ta a murit cu credința că ai să ajuți oamenii, nu că ai să le ceri bani când le arde casa!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin Bucureștiul gri de februarie. M-am oprit în fața spitalului și am privit luminile reci din ferestre. M-am întrebat dacă toți medicii trec prin asta sau doar eu sunt atât de slab.

În zilele următoare am încercat să repar ce se mai putea repara. Am mers la familia femeii și le-am cerut iertare. Bărbatul m-a privit lung și mi-a spus:

— Iertarea nu aduce oamenii înapoi, domnule doctor. Dar poate vă ajută pe dumneavoastră să dormiți mai bine.

Am început să mă implic în campanii pentru schimbarea sistemului medical. Am scris articole, am participat la emisiuni TV, am vorbit despre corupție și lipsa fondurilor. Dar nimic nu părea să șteargă pata din sufletul meu.

Ioana s-a mutat la părinții ei cu Mara. Mi-a spus că are nevoie de timp să-și dea seama dacă poate trăi cu un om care alege regulile înaintea inimii. Tata nu-mi mai răspunde la telefon. Mama… mama nu mai e demult.

În fiecare seară mă uit în oglindă și mă întreb: ce fel de om sunt? Un medic bun? Un soț ratat? Un fiu dezamăgitor? Sau doar o victimă a unui sistem stricat?

Poate că niciodată nu voi ști răspunsul. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi riscat totul pentru un necunoscut sau v-ați fi gândit la familia voastră? Unde se termină datoria profesională și unde începe cea umană?