Niciodată n-am crezut că vizita la fiica mea va însemna să dorm într-un hotel

— Mamă, nu cred că e o idee bună să rămâneți la noi peste noapte, spuse Irina, evitându-mi privirea și jucându-se nervos cu marginea feței de masă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram în bucătăria ei, cu mâinile reci pe cana de ceai, iar soțul meu, Doru, stătea tăcut lângă mine, încercând să-și ascundă dezamăgirea. Venisem din Pitești la București să ne vedem fata după aproape un an. Ne pregătisem sufletește pentru revedere: cumpărasem prăjituri de la cofetăria ei preferată, adusesem zacuscă și murături făcute de mine, ca pe vremuri. Dar cuvintele ei ne-au lovit ca un duș rece.

— Irina, am venit special pentru tine… Nu stăm mult, doar o noapte, am încercat eu să spun, cu vocea tremurândă.

Ea a oftat și a privit spre ușă, ca și cum ar fi vrut să fugă din propria casă.

— Nu e vorba că nu vreau să vă văd… Dar apartamentul e mic, Andrei are nevoie de liniște pentru serviciu, și… nu știu, cred că ar fi mai bine să vă luați o cameră la hotel. Așa e cel mai comod pentru toți.

M-am uitat la Doru. Ochii lui erau plini de întrebări. Cum ajunseserăm aici? Când se transformase fata noastră deschisă și caldă într-o femeie distantă?

Am plecat spre hotel cu pași grei. Pe drum, Doru a tăcut. Eu am început să plâng încet, fără să mă poată opri nimeni. În camera rece și impersonală de la etajul trei, am stat pe marginea patului și am rememorat anii în care Irina dormea între noi când avea coșmaruri. Cum îi făceam ceai cu miere când răcea. Cum îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu.

A doua zi dimineață, am sunat-o. Vocea ei era plată:

— Mamă, nu te supăra… E greu pentru mine să vă spun asta, dar simt că mă sufoc uneori. Vreau să am spațiul meu. Nu mai sunt copil.

— Dar nici noi nu suntem niște străini, Irina! am izbucnit eu. Suntem părinții tăi! Am venit să te vedem, nu să-ți invadăm viața.

— Știu… Dar așa simt eu acum. Poate peste un timp va fi altfel.

Am închis telefonul tremurând. Doru m-a luat în brațe fără cuvinte. În acea clipă am simțit că pierd ceva ce nu voi mai recupera niciodată: apropierea dintre mine și fiica mea.

Când ne-am întors acasă, am povestit totul surorii mele, Mariana. Ea a dat din umeri:

— Asta e generația lor, Lenuța. Vor intimitate. Nu mai sunt ca noi.

Dar prietena mea cea mai bună, Vali, s-a revoltat:

— Cum să-ți spună copilul tău să dormi la hotel? Eu n-aș putea! La mine acasă e mereu loc pentru ai mei!

În familie s-au împărțit taberele. Unii ne-au spus că trebuie să ne adaptăm vremurilor noi, că tinerii au alte nevoi și priorități. Alții au considerat gestul Irinei o lipsă de respect față de părinți.

Seara, la cină, Doru a spus încet:

— Poate am greșit undeva… Poate am sufocat-o prea mult când era mică.

Am rămas pe gânduri mult timp după aceea. Mi-am amintit cum îi verificam temele până târziu în liceu, cum îi controlam prieteniile și ieșirile. Poate că dorința mea de a o proteja a făcut-o să-și dorească distanță acum.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația noastră cu Irina s-a răcit. Vorbim la telefon rar și scurt. De Crăciun ne-a invitat doar la masă, nu și să rămânem peste noapte.

Uneori mă uit la pozele vechi cu ea micuță și mă întreb: când s-a rupt firul? Oare am cerut prea mult? Sau poate nu i-am dat destul spațiu să devină cine vrea ea?

Într-o seară ploioasă, stând singură în bucătărie, am scris un mesaj lung pe care nu l-am trimis niciodată: „Irina, mi-e dor de tine. Mi-e dor să fim familie ca înainte. Știu că ai nevoie de spațiu, dar sper că într-o zi vei înțelege cât de mult te iubesc.”

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că mulți părinți trec prin asta și nu spun nimănui de rușine sau teamă să nu fie judecați.

Mă întreb: oare cât spațiu trebuie să-i dai copilului tău ca să nu-l pierzi cu totul? Și cât trebuie să te schimbi tu ca părinte ca să rămâi parte din viața lui? Voi ce ați face în locul meu?