Umbrele trecutului la masa noastră

— Nu-mi vine să cred că iar întârzii, Vlad! am șoptit printre dinți, în timp ce mă uitam la ceasul de pe peretele bucătăriei. Era deja 18:45, iar el promisese că la 18:30 plecăm spre restaurant. Îmi simțeam inima bătând ciudat, ca înaintea unui examen important. Poate pentru că Vlad nu mai vorbise niciodată atât de entuziast despre un loc ca despre restaurantul unde lucrase în studenție.

Când a intrat pe ușă, cu zâmbetul lui larg și cu ochii strălucind de o bucurie copilărească, am simțit pentru o clipă că poate exagerez. — Hai, iubito, să vezi ce bunătăți gătește Gabi! Și să-ți arăt masa unde făceam mereu glume cu colegii. O să-ți placă!

Am ajuns acolo într-o seară răcoroasă de aprilie. Restaurantul era mic, dar plin de viață. Ospătarii zâmbeau larg când îl vedeau pe Vlad. — Uite-l pe domnul Vlad! Ce surpriză! a exclamat o doamnă mai în vârstă, cu părul prins într-un coc dezordonat. Vlad a râs și a îmbrățișat-o, uitând pentru câteva secunde că sunt lângă el.

Am fost conduși la o masă din colț, iar Vlad părea să plutească printre amintiri. — Aici am spart un pahar și am râs toți o săptămână! Aici venea șeful și ne certa…

La început, m-am bucurat să-l văd atât de relaxat. Dar, pe măsură ce seara avansa, ceva s-a schimbat. Vlad devenea tot mai agitat, făcea glume nepotrivite cu ospătarii, râdea zgomotos și povestea întâmplări jenante despre foștii colegi. La un moment dat, a început să flirteze cu Ana, o chelneriță tânără care părea stânjenită de atenția lui.

— Vlad, cred că exagerezi puțin… i-am șoptit când a făcut o glumă deplasată despre fustele scurte ale ospătărițelor.

— Hai, măi, nu fi așa serioasă! Aici toată lumea glumește! mi-a răspuns el, fără să mă privească.

M-am simțit invizibilă. Parcă nu mai eram iubita lui, ci doar o prezență decorativă la masa amintirilor lui. Am încercat să schimb subiectul:

— Cum era când lucrai aici? Era greu?

— Eh, greu… Dar distracția era pe primul loc! Știi câte fete mi-au dat numărul aici? a spus râzând tare, uitându-se la Ana.

M-am înroșit de rușine și furie. Nu-mi venea să cred că omul cu care împărțisem doi ani din viață putea fi atât de lipsit de respect față de mine. Am încercat să-mi ascund lacrimile în spatele unui zâmbet forțat.

Când Gabi, bucătarul-șef, a venit la masă să ne salute, Vlad a început să povestească detalii intime despre petrecerile lor din trecut. Glumele deveneau tot mai vulgare, iar eu mă simțeam tot mai mică.

— Vlad, te rog… Nu-mi place cum vorbești. Suntem totuși într-un loc public…

— Ce ai, măi? Ți-e rușine cu mine? Hai să ne distrăm!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am luat geanta și m-am ridicat brusc.

— Plec acasă. Nu pot să stau aici și să mă faci de râs.

Vlad m-a privit uimit, ca și cum abia atunci m-ar fi văzut cu adevărat.

— Stai puțin! Glumeam doar!

— Pentru tine poate e o glumă. Pentru mine e lipsă de respect.

Am ieșit în noaptea rece fără să privesc înapoi. Pe drum spre casă mi-au trecut prin minte toate momentele în care Vlad mă făcuse să mă simt nesemnificativă doar ca să-și hrănească ego-ul. M-am întrebat dacă nu cumva am ignorat semnele prea mult timp.

Ajunsă acasă, am stat pe întuneric și am plâns. M-am gândit la mama mea care mereu îmi spunea: „Nu accepta niciodată mai puțin decât meriți.”

A doua zi dimineață, Vlad mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău dacă te-am supărat. Nu am vrut.”

Dar scuzele lui nu mai aveau putere asupra mea. Am realizat că uneori trecutul nerezolvat al unui om poate deveni o povară pentru cel de lângă el. Și că dragostea nu înseamnă să te pierzi pe tine pentru a-i face altuia pe plac.

Mă întreb acum: câți dintre noi rămânem prea mult într-o relație doar din frica de singurătate? Și cât de mult ar trebui să ne prețuim pe noi înșine înainte de a-i lăsa pe ceilalți să ne rănească?