Când copiii lui Mihai au aflat că locuim împreună: De atunci, liniștea noastră s-a spulberat

— Nu ai niciun drept să fii aici! a țipat Andreea, fiica cea mare a lui Mihai, trântind ușa de la sufragerie atât de tare încât am simțit cum mi se strânge inima. Era duminică dimineața, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru micul dejun. M-am oprit cu farfuria în mână, simțind privirea tăioasă a lui Mihai care încerca să calmeze spiritele.

— Andreea, te rog… Nu e momentul, a încercat el să spună, dar vocea i s-a stins în fața furiei fiicei sale.

M-am așezat încet pe scaun, cu mâinile tremurând. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să le dau satisfacție. De când ne-am mutat împreună, viața mea s-a transformat într-un câmp de luptă. Copiii lui Mihai, Andreea și Vlad, nu puteau accepta că tatăl lor își refăcuse viața după divorțul de mama lor, Viorica. Aveau 25 și 22 de ani, adulți în toată regula, dar reacționau ca niște adolescenți răniți.

Prima dată când au venit la noi acasă, am simțit din privirile lor că nu mă vor accepta niciodată. Vlad nici măcar nu mi-a răspuns la salut. Andreea a inspectat fiecare colțișor al apartamentului ca și cum ar fi căutat dovezi ale trădării. Mihai încerca să le vorbească blând, să le explice că nu am venit să le iau locul mamei, dar totul părea zadarnic.

Într-o seară, după ce copiii au plecat trântind ușa, Mihai s-a prăbușit pe canapea cu capul în mâini.

— Maria, nu mai pot… Parcă orice aș face e greșit. Îi iubesc, dar nu pot trăi mereu între două lumi care se urăsc.

L-am luat de mână și am încercat să-i dau curaj, dar adevărul era că și eu mă simțeam strivită între vinovăție și dorința de a fi fericită. Prietenele mele îmi spuneau să am răbdare, că timpul vindecă totul. Dar timpul părea să adâncească prăpastia dintre noi.

Într-o zi, Andreea a venit pe neașteptate. Avea ochii roșii de plâns și tremura de furie.

— Cum poți să stai aici? Tu nu vezi că ne-ai distrus familia? Mama plânge în fiecare seară din cauza ta!

Am rămas fără cuvinte. Aș fi vrut să-i spun că nu eu am despărțit-o pe mama ei de Mihai, că povestea lor se terminase cu mult înainte să apar eu. Dar ce rost avea? Pentru ea eram doar intrusa care le furase tatăl.

— Andreea, nu vreau să-ți iau nimic. Îl iubesc pe tatăl tău și vreau doar să fim liniștiți împreună. Poate într-o zi vei înțelege…

— Nu vreau să înțeleg! a strigat ea și a ieșit val-vârtej.

După acea zi, Mihai a început să se schimbe. Era tot mai tăcut, tot mai absent. Îl vedeam cum se uită la telefon cu speranța că va primi un mesaj de la copii. Uneori îl surprindeam plângând pe furiș. Mă simțeam vinovată pentru suferința lui și pentru distanța care creștea între el și copiii lui.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit la ușă. Era ud leoarcă și avea o privire pierdută.

— Pot să intru? a întrebat încet.

I-am făcut un ceai și am stat amândoi la masă în tăcere. După câteva minute, Vlad a ridicat privirea spre mine.

— Știi… Tata era mereu acolo pentru noi. Nu pot să-l văd fericit fără mama… Dar nici nu vreau să-l pierd.

Am simțit pentru prima dată că cineva din familia lui Mihai mă vede cu adevărat.

— Vlad, nu vreau să vă iau locul nimănui. Dar nici eu nu vreau să trăiesc ascunsă sau urâtă pentru ceva ce nu am făcut.

A dat din cap încet și a oftat.

— Poate ar trebui să încercăm să fim o familie… sau măcar să nu ne mai rănim unii pe alții.

Acel moment mi-a dat speranță. Am început să vorbim mai des, iar Vlad a început să vină din ce în ce mai des pe la noi. Cu Andreea era însă altceva. Ea refuza orice dialog și îi interzicea fratelui ei să mă viziteze prea des.

Într-o zi, Mihai a primit un mesaj de la Viorica: „Copiii suferă din cauza ta. Dacă ții la ei, las-o pe Maria.” L-am găsit plângând în baie. Am simțit că totul se destramă sub ochii mei.

— Maria… poate ar trebui să ne despărțim o vreme. Poate doar așa copiii mei vor fi fericiți…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am privit lung și am spus:

— Și tu vei fi fericit fără mine?

Nu mi-a răspuns. Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat trează până dimineața, gândindu-mă dacă dragostea noastră merită atâta suferință.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Vlad încerca să ne aducă împreună, Andreea refuza orice apropiere. Prietenii mă întrebau dacă nu regret alegerea făcută. Poate că da… Poate că nu…

Astăzi stau la fereastră și privesc ploaia care cade peste Bucureștiul gri. Mă întreb dacă există vreo cale spre împăcare atunci când trecutul apasă atât de greu peste prezent. Oare dragostea poate vindeca răni atât de adânci? Sau unele familii sunt menite să rămână mereu despicate între dorințe și regrete?

Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Ați lupta pentru dragoste sau ați renunța pentru liniștea celorlalți?