O decizie care mi-a schimbat viața: Povestea unei inimi împărțite între datorie și teamă

— Ioana, tu chiar vrei să faci asta? Tu chiar vrei să-ți riști viața pentru un copil pe care nici măcar nu-l cunoști cu adevărat?

Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Tremuram ușor, cu mâinile strânse pe cana fierbinte. Era deja a treia oară când încercam să-i explic decizia mea, dar de fiecare dată simțeam că mă afund tot mai mult într-o mlaștină de neînțelegere și reproșuri.

— Mamă, nu pot să stau și să-l văd murind. Rareș are doar zece ani. E copilul acela cu ochii mari și triști, cel care mă întreabă mereu dacă o să mai apuce să meargă la școală. Dacă eu pot să-l ajut, cum să nu o fac?

— Dar tu? Tu cine te ajută pe tine dacă pățești ceva? Ai uitat ce s-a întâmplat cu tata? Ai uitat cât am suferit când l-am pierdut?

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata murise acum cinci ani, tot pe un pat de spital, iar eu rămăsesem cu sentimentul că nu făcusem destul. Poate tocmai de aceea nu puteam să mă opresc acum. Poate că încercam să repar ceva ce nu mai putea fi reparat.

În spital, Rareș era mereu tăcut. Mama lui, doamna Lidia, plângea în fiecare zi pe holuri, iar tatăl lui părea împietrit. Când am aflat că niciun membru al familiei nu era compatibil pentru transplant, am simțit un gol în stomac. M-am testat fără să spun nimănui. Când rezultatul a venit pozitiv, am știut că trebuie să fac ceva.

— Ioana, nu ești obligată să faci asta! — mi-a spus colega mea, Mirela, într-o pauză la vestiar. — Știi câți oameni ar vrea să fie în locul tău? Sănătoși? Cu toată viața înainte?

— Dar dacă ar fi copilul tău? — am întrebat-o eu, privind-o drept în ochi.

A tăcut. Și eu am tăcut. În liniștea aceea apăsătoare am înțeles că nimeni nu poate înțelege cu adevărat ce simți decât dacă trece prin același foc.

În noaptea dinaintea operației n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul mic, printre pozele cu tata și sora mea mai mică, Ana. Am găsit-o pe Ana stând pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

— Ioana… dacă pățești ceva? Dacă nu te mai întorci?

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.

— Ana, știu că ți-e frică. Și mie mi-e frică. Dar dacă nu fac nimic… atunci la ce bun toată suferința noastră? Poate că așa pot schimba ceva.

Operația a durat șase ore. Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am văzut a fost chipul palid al mamei mele și ochii umezi ai Anei. Am simțit o durere surdă în abdomen, dar și o liniște ciudată în suflet.

Rareș a venit să mă vadă după câteva zile. Era slab, dar zâmbea timid.

— Mulțumesc, doamna Ioana… O să mă fac bine acum?

— O să te faci bine, Rareș. O să vezi că o să alergi din nou prin curtea școlii.

Mama lui Rareș m-a îmbrățișat plângând. Nu știam ce să-i spun. Nu există cuvinte pentru astfel de momente.

Dar acasă lucrurile nu s-au liniștit. Mama era tot rece cu mine.

— Ai făcut ce ai vrut tu. Dar dacă pățeai ceva? Dacă rămâneai infirmă? Cine avea grijă de noi?

— Mamă, am făcut ce am simțit că trebuie să fac. Nu pot trăi altfel.

Au trecut luni până când familia mea a început să accepte decizia mea. Ana a fost prima care m-a susținut cu adevărat. A venit într-o seară la mine în cameră și m-a strâns tare în brațe.

— Ești cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu chiar a meritat. Dar apoi îl văd pe Rareș alergând prin parc, râzând cu ceilalți copii, și știu că am schimbat ceva în lume.

Poate că nu toți ar fi făcut la fel ca mine. Poate că unii mă judecă sau mă consideră inconștientă. Dar oare cât valorează o viață salvată? Și cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru ceilalți?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?