„Părinții soțului meu sunt bogați, dar nu ne ajută” – O dramă românească despre familie, bani și așteptări

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa, cu cutii peste tot și cu vecini care bat în țevi la miezul nopții! De ce nu vrei să vorbești cu ai tăi?

Vocea mea răsună în garsoniera de 28 de metri pătrați, iar Radu se uită la mine ca și cum l-aș fi trăznit. Își freacă tâmplele, evitând să mă privească. Pe masă, două căni de ceai stau uitate între facturi și pliante de la agenții imobiliare.

— Am vorbit, Irina. De câte ori vrei să-ți spun? Tata a zis clar: „Dacă vreți casă, munciți pentru ea. Noi n-am primit nimic de-a gata.”

Îmi mușc buza de jos. Îmi vine să urlu. Părinții lui Radu au două apartamente în București și o casă la Snagov. Mama lui poartă doar haine de firmă și se laudă cu vacanțele la Viena sau Paris. Noi? Ne certăm pentru fiecare leu și ne rugăm să nu crească iar chiria.

— Dar nu e corect! Ei au totul, iar noi… uite-ne! Nu cerem un palat, doar un avans pentru un credit. Atât! Nu pricep de ce nu vor să ne ajute.

Radu oftează și se ridică de pe scaun. Se plimbă nervos prin cameră.

— Pentru că ei cred că dacă ne dau bani, ne fac rău. Că ne fac leneși. Că trebuie să ne descurcăm singuri, ca să știm să apreciem.

— Dar tu ce crezi? îl întreb încet.

Tace. Știu că îl doare. Știu că se simte prins între mine și ai lui. Dar nu pot să nu simt că mă sufoc. Când am rămas însărcinată anul trecut și am pierdut sarcina din cauza stresului, mama lui a zis doar: „Poate nu era momentul.”

Mă gândesc la mama mea din Buzău, care ar da orice să mă ajute, dar abia își plătește medicamentele. La tata, care a murit când aveam 16 ani și la cât am tras ca să ajung la facultate în București. Am crezut că dacă mă mărit cu Radu, viața va fi mai ușoară. Dar nu e.

— Irina, nu vreau să ne certăm din cauza lor. Putem încerca să strângem bani singuri. Poate găsim o garsonieră mai ieftină sau ne mutăm la periferie.

— Și copilul? Unde-l creștem? Într-o debara?

Radu oftează din nou. Îl văd cum se luptă cu el însuși. Știu că îi e rușine să ceară ajutorul părinților lui. Ei au crescut în comunism, au prins privatizările și s-au descurcat cum au putut. Dar acum sunt bogați. Noi suntem altă generație, cu alte probleme.

În weekend mergem la ei la Snagov. Vila e imensă, cu piscină și grădină japoneză. Mama lui Radu ne întâmpină cu un zâmbet rece.

— Ce mai faceți, dragilor? V-ați găsit apartament?

— Încercăm… răspund eu, privind în podea.

Tatăl lui Radu citește ziarul la terasă.

— V-am spus: nu vă aruncați la credite mari! Mai bine stați în chirie decât să vă legați la cap cu rate pe 30 de ani.

Îmi vine să-i spun că el n-a stat niciodată în chirie cu mucegai pe pereți și vecini scandalagii. Dar tac. Radu tace și el.

După masă, mama lui mă ia deoparte.

— Irina, știu că ți-e greu. Dar trebuie să fii puternică. Noi am muncit pentru tot ce avem. Nu vrem să vă stricăm viitorul cu bani ușori.

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima.

— Dar nu e vorba de bani ușori… E vorba de familie. De sprijin.

Ea oftează.

— Familia nu înseamnă doar bani. Înseamnă valori.

Mă simt mică și neputincioasă. Merg acasă cu Radu în tăcere. În autobuz, mă uit pe geam la blocurile gri și mă întreb dacă o să avem vreodată ceva al nostru.

Seara, când adormim îmbrățișați pe canapeaua extensibilă, îl aud pe Radu șoptind:

— Iartă-mă că nu pot mai mult…

Îl strâng tare la piept.

Zilele trec greu. La serviciu sunt stresată, acasă mă cert cu Radu din orice fleac. Prietenele mele postează poze cu case noi și copii zâmbitori pe Facebook. Eu simt că mă scufund într-o mlaștină fără ieșire.

Într-o seară plouă torențial și se infiltrează apă prin tavanul băii. Proprietarul spune că „nu are bani acum” să repare. Mă prăbușesc pe gresie și plâng ca un copil.

A doua zi primesc un mesaj de la mama lui Radu: „Sper că sunteți bine. Dacă aveți nevoie de ceva, spuneți.”

Îi răspund: „Avem nevoie de sprijinul vostru.”

Nu primesc niciun răspuns.

Într-o duminică mergem din nou la Snagov. Discuția se repetă: „Nu vă putem ajuta acum.” „Trebuie să vă descurcați singuri.”

În drum spre casă, Radu izbucnește:

— Poate că au dreptate! Poate că suntem prea comozi! Poate că trebuie să plec din țară!

Îl privesc șocată.

— Să pleci? Să ne lăsăm totul?

— Ce tot avem aici? O garsonieră închiriată și vise sparte?

Mă doare fiecare cuvânt al lui. Dar îl înțeleg. Și eu am visat la mai mult.

În acea noapte stau trează mult timp și mă gândesc: oare familia trebuie să fie doar sânge? Oare chiar merităm să suferim pentru că nu suntem „suficient de buni” pentru ajutorul lor?

Poate că sunt prea mândri sau poate că noi suntem prea slabi. Dar cât timp trebuie să așteptăm până când cineva din familie va înțelege că sprijinul nu e o slăbiciune?

Mă întreb: câți dintre voi ați trecut prin asta? Câți ați simțit că familia voastră vă întoarce spatele când aveți cea mai mare nevoie? Ce înseamnă cu adevărat sprijinul familial în România de azi?