Când totul se prăbușește: Povestea mea despre acuzații, singurătate și regăsire

— Nu te mai cred, Irina! Nu mai are rost să negi!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, spartă doar de plânsul firav al lui Vlad, băiețelul nostru de nici două luni. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi sară din piept. Nu înțelegeam nimic. Nu făcusem nimic. Dar privirea lui era rece, străină, ca și cum aș fi fost o necunoscută.

— Radu, te rog… Ce s-a întâmplat? De ce spui asta? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Știu tot! Mi-a spus Alina că te-a văzut cu alt bărbat înainte să rămâi însărcinată! Cum poți să-mi faci una ca asta?

Alina, prietena mea din liceu. O știam bârfitoare, dar niciodată nu m-aș fi gândit că ar putea inventa așa ceva. M-am uitat la Radu, sperând să-i văd măcar o urmă de îndoială, dar era hotărât. Și-a strâns lucrurile în tăcere și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Am rămas singură cu Vlad în brațe și cu un gol imens în suflet.

Primele zile au fost un coșmar. Mama a venit din Ploiești să mă ajute, dar nu putea rămâne mult. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar rudele lui Radu mă priveau cu dispreț la fiecare întâlnire scurtă pentru a-i da hainele băiatului. Nimeni nu mă întreba ce s-a întâmplat cu adevărat. Toți păreau convinși că sunt vinovată.

— Irina, poate ar trebui să-i dai un telefon lui Radu, să-i explici… mi-a spus mama într-o seară.

— Ce să-i explic, mamă? Că nu am făcut nimic? Dacă nu m-a crezut atunci, de ce m-ar crede acum?

Am început să mă izolez. Ieșeam doar pentru cumpărături sau la doctor cu Vlad. Prietenele mele dispăruseră una câte una. Doar Ana, colega mea de la grădiniță, mai dădea un semn din când în când.

— Irina, nu ești singură. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi!

Dar nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. M-am încăpățânat să mă descurc singură. Am revenit la serviciu după patru luni, deși eram epuizată. Copiii de la grădiniță îmi aduceau o alinare ciudată — râsetele lor mă făceau să uit pentru câteva ore de tot ce pierdusem.

Într-o zi, la poarta grădiniței a apărut Alina. Avea ochii roșii și părea că vrea să spună ceva important.

— Irina… trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. A venit la mine acasă în acea seară și a izbucnit în plâns.

— Iartă-mă! Am mințit… Am fost geloasă pe tine și pe Radu. Nu știu ce a fost cu mine…

Am rămas fără cuvinte. Toată suferința mea fusese rezultatul unei minciuni spuse din invidie. Am simțit furie, dar și o ușurare amară.

— De ce acum? De ce nu ai spus adevărul mai devreme?

— Mi-a fost frică… Dar nu mai pot trăi cu asta pe suflet.

Am luat telefonul și i-am scris lui Radu un mesaj lung. I-am povestit totul și i-am trimis chiar și o înregistrare cu mărturisirea Alinei. A doua zi mi-a răspuns sec: „Nu mai contează.”

Atunci am înțeles că nu minciuna Alinei ne-a distrus familia, ci lipsa lui de încredere. Dacă m-ar fi cunoscut cu adevărat, dacă ar fi avut curajul să mă asculte… poate am fi trecut peste orice împreună.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad merge deja la grădiniță și e lumina ochilor mei. Am reînvățat să zâmbesc, să am încredere în oameni — dar mai ales în mine însămi. Am întâlnit un bărbat bun, Mihai, care m-a ajutat să cred din nou în iubire.

Uneori mă întreb dacă Radu regretă sau dacă vreodată va încerca să-și cunoască fiul cu adevărat. Dar știu că nu pot trăi din întrebări fără răspuns.

Mă uit la Vlad cum doarme liniștit lângă mine și mă gândesc: oare cât de mult rău pot face vorbele aruncate la mânie? Oare câți oameni pierd totul doar pentru că nu au curajul să asculte înainte să judece?