„Măritişul nu mai are loc” – Mărturisirea unei românce despre decizia de a-şi părăsi logodnicul în ultimul moment

— Nu pot să fac asta, mama! Nu pot! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce rochia de mireasă atârna pe umeraş, albă şi grea ca o povară. Mama s-a oprit în prag, cu ochii mari şi umezi, strângându-şi mâinile. — Ce spui, Ilinca? Cum adică nu poţi? Toată lumea e aici, totul e pregătit! Am simţit cum mă sufoc. Camera era plină de flori, de cutii cu pantofi şi voaluri, dar eu mă simţeam goală pe dinăuntru. Vlad era undeva jos, probabil râzând cu prietenii lui, sigur pe el că totul va decurge perfect. Dar eu ştiam adevărul: nu mai puteam să mă mint.

Totul a început cu un an în urmă, când Vlad m-a cerut de soţie la munte, la Sinaia. Era zăpadă, cerul senin, iar el a îngenuncheat în faţa mea cu un inel simplu şi ochii plini de promisiuni. Am spus „da” fără să clipesc, orbită de ideea unei iubiri perfecte. Dar după ce am început să locuim împreună, lucrurile s-au schimbat. Vlad a devenit tot mai posesiv. Îmi verifica telefonul, îmi punea întrebări despre fiecare minut petrecut fără el. La început am crezut că e doar grijuliu. Apoi au apărut certurile: pentru că am ieşit la cafea cu prietenele mele, pentru că am stat peste program la serviciu, pentru că am râs prea tare la o glumă spusă de colegul meu, Radu.

— Ilinca, nu-mi place cum te uiţi la el! mi-a spus într-o seară, cu voce joasă şi rece.
— E doar un coleg, Vlad! am încercat să-l liniştesc.
— Nu mă minţi! Ştiu eu mai bine!

Am început să mă simt ca într-o colivie. Mama îmi spunea mereu: „Lasă, dragă, aşa sunt bărbaţii. O să se liniştească după nuntă.” Tata era mândru că Vlad e „bărbat serios”, cu serviciu bun la bancă şi familie respectabilă. Prietenele mele mă invidiau pentru inel şi pentru pozele perfecte de pe Instagram. Dar nimeni nu vedea cât de singură şi speriată eram cu adevărat.

Cu două zile înainte de nuntă, Vlad a venit acasă nervos. Am simţit mirosul de alcool înainte să intre pe uşă.
— Ce-ai făcut azi? De ce nu mi-ai răspuns la telefon?
— Eram la probele pentru rochie…
— Minţi! Ai fost cu Radu!

A aruncat telefonul meu pe pat şi a trântit uşa de la baie. Am stat pe marginea patului şi am plâns în tăcere. Atunci am ştiut: dacă mă mărit cu el, o să-mi pierd libertatea pentru totdeauna.

A doua zi dimineaţă m-am dus la mama în bucătărie.
— Mama… eu nu pot să mă mărit cu Vlad.
Ea a lăsat ceaşca jos şi m-a privit ca şi cum i-aş fi spus că vreau să fug în lume.
— Ilinca, eşti nebună? Ce-o să zică lumea? Ce-o să facem cu toţi banii daţi pe nuntă?
— Nu mai pot… Nu-l mai iubesc. Mi-e frică de el.

A urmat o zi întreagă de certuri, lacrimi şi telefoane date rudelor. Tata a venit acasă furios:
— Ne faci de râs! Cum să-l laşi pe Vlad acum? Eşti copilă!
Am încercat să le explic că nu e vorba doar de emoţii trecătoare. Că nu vreau să trăiesc toată viaţa cu frica de a greşi sau de a fi pedepsită pentru orice zâmbet sau privire.

În noaptea dinaintea nunţii am stat singură în camera mea din copilărie. Am privit pozele din liceu, scrisorile vechi de dragoste şi jurnalul în care scriam când visam la o iubire mare şi curată. M-am întrebat: când am încetat să mai fiu eu însămi? Când am început să trăiesc doar ca să-i mulţumesc pe ceilalţi?

Dimineaţa am trimis un mesaj scurt lui Vlad: „Îmi pare rău. Nu pot.” Apoi am blocat numărul lui şi am ieşit din casă fără să ştiu unde mă duc. Am mers ore întregi prin oraş, printre oameni necunoscuţi care nu ştiau nimic despre drama mea. M-am oprit într-un parc şi am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

Au trecut şapte zile de atunci. Mama încă nu-mi vorbeşte. Tata mă priveşte ca pe o străină. Prietenele mele s-au împărţit: unele mă susţin, altele mă judecă. Vlad mi-a trimis un singur mesaj: „Sper să fii fericită.”

Nu ştiu ce va urma. Poate o să-mi găsesc curajul să mă iert şi să merg mai departe. Poate o să rămân mereu fata care a fugit de la propria nuntă.

Dar mă întreb: câte dintre noi trăim vieţi care nu ne aparţin? Câte avem curajul să spunem „nu” atunci când toţi aşteaptă un „da”? Voi ce aţi fi făcut în locul meu?