Între două lumi: Povestea unei mame și a fiicei sale într-o casă plină de încercări

— Nu vreau să-l mai văd în casa asta! Mara țipa din pragul camerei ei, cu ochii roșii de plâns și pumnii strânși. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea așa, iar eu simțeam cum răbdarea mea se subțiază ca o ață veche.

— Mara, te rog, încearcă să-l înțelegi pe Radu. Nu e vina lui că lucrurile s-au schimbat între mine și tatăl tău, am spus eu, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși inima îmi bătea nebunește.

— Nu-mi pasă! Nu e tata! Nu vreau să stea aici! De ce nu mă asculți niciodată?

Am închis ușa încet după ea și m-am prăbușit pe canapea. Radu a venit lângă mine, cu o privire obosită și blândă.

— O să treacă. Dă-i timp, Victoria. Știu că nu e ușor, dar trebuie să avem răbdare.

Radu era tot ce mi-aș fi putut dori: răbdător, cald, atent cu Mara, chiar dacă ea îl respingea constant. Dar fiecare încercare de apropiere era întâmpinată cu ostilitate. Mara avea 14 ani și încă nu acceptase divorțul meu de Sorin, tatăl ei. Pentru ea, orice bărbat nou era un intrus.

Într-o seară, la cină, am încercat să detensionăm atmosfera.

— Mara, cum a fost la școală azi? am întrebat-o.

— Bine, a răspuns scurt, fără să ridice ochii din farfurie.

Radu a zâmbit timid:

— Am auzit că ai luat 10 la matematică. Felicitări!

Mara a ridicat privirea spre el cu o răceală care m-a durut.

— Nu e treaba ta.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip la ea, să-i spun cât de mult mă rănește comportamentul ei, dar m-am abținut. Am învățat că țipetele nu rezolvă nimic. După cină, am mers la ea în cameră. Stătea pe pat cu telefonul în mână.

— Mara, știu că îți e greu. Și mie mi-a fost greu după ce am divorțat de tata tău. Dar nu putem trăi mereu în trecut.

— Tu poți! Tu ai trecut mai departe! Eu nu pot! De ce trebuie să-l suport pe Radu?

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi.

— Pentru că și eu merit să fiu fericită. Și pentru că el chiar încearcă să fie bun cu tine.

Mara s-a întors cu spatele la mine.

— Nu mă interesează fericirea ta dacă eu sunt nefericită.

Am ieșit din cameră cu inima frântă. În seara aceea am plâns în brațele lui Radu.

— Poate ar trebui să plec pentru o vreme, mi-a spus el încet. Poate are nevoie de spațiu.

— Nu vreau să te pierd și pe tine… am șoptit printre lacrimi.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama mea: „Victoria, nu te mai chinui atâta. Copiii trec peste. Las-o să sufere puțin, așa e viața.”

Dar eu nu puteam s-o las să sufere. Îmi era teamă că o pierd pe Mara pentru totdeauna. În același timp, simțeam că mă pierd și pe mine dacă renunț la Radu.

Într-o duminică, Sorin a venit s-o ia pe Mara la el. S-au certat la telefon înainte; el îi promitea mereu lucruri pe care nu le respecta. Când a venit, Mara a ieșit val-vârtej din casă fără să mă salute.

— Ce faci cu fata asta? m-a întrebat Sorin pe un ton acuzator. O vezi cât e de supărată? De ce insiști cu omul ăsta?

— Pentru că am dreptul la viața mea! am izbucnit eu. Pentru că nu pot trăi doar pentru ea!

Sorin a dat din cap dezaprobator și a plecat fără să mai spună nimic.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am uitat la pozele vechi cu Mara mică, râzând în brațele mele sau alergând prin parc. Unde dispăruse copilul acela vesel? Ce făcusem greșit?

A doua zi am primit un mesaj de la Mara: „Nu vreau să mă mai întorc acasă.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am sunat-o disperată, dar nu mi-a răspuns. Am mers la Sorin acasă; Mara stătea în camera ei cu lacrimile șiroind pe obraji.

— Te rog… hai acasă. Putem vorbi despre orice vrei tu.

— Nu vreau să vorbesc! Nu vreau să-l văd pe Radu!

Am stat lângă ea pe pat și am început să-i povestesc despre mine la vârsta ei: cum mă simțeam când părinții mei se certau, cum mi-a fost greu când tata a plecat de acasă. I-am spus cât de mult o iubesc și cât de tare mă doare să o văd suferind.

După câteva minute de tăcere, Mara a șoptit:

— Mi-e dor de cum era înainte…

Am plâns împreună mult timp în acea seară. Nu am găsit nicio soluție miraculoasă; doar ne-am ținut una pe alta în brațe.

Au trecut luni până când Mara a început să accepte prezența lui Radu fără să-l respingă agresiv. Au avut nevoie de timp, de spațiu și de multe discuții sincere. Uneori încă mai apar conflicte, dar acum le putem discuta fără țipete.

M-am întrebat adesea: unde e limita dintre fericirea mea și nevoile copilului meu? Oare există un echilibru sau trebuie mereu să alegem între noi și cei pe care îi iubim cel mai mult?

Poate că fiecare familie are propriul răspuns… Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?