Am scris testamentul prea târziu: Povestea unei soacre și a unei familii destrămate

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea Irinei răsună în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Stătea în picioare, cu mâinile strânse pe marginea mesei, iar ochii îi erau umezi. Eu, Maria, soacra ei, mă uitam la ea fără să știu ce să spun. Îmi simțeam inima grea, ca și cum fiecare cuvânt rostit de ea ar fi fost o piatră aruncată în sufletul meu.

Totul a început când am decis să scriu testamentul. Aveam 68 de ani și sănătatea nu-mi mai era aliată. După un infarct ușor și câteva luni de spitalizare, am simțit că trebuie să pun lucrurile în ordine. Am chemat-o pe fiica mea, Camelia, și pe fiul meu, Radu, la o discuție. Irina, nora mea, a venit și ea, deși știam că nu se simte niciodată în largul ei în casa noastră.

— Vreau să știți ce las fiecăruia, am început eu, încercând să-mi țin vocea fermă. Casa rămâne lui Radu și Irinei, iar apartamentul din centru Cameliei. Restul economiilor le împărțim egal.

Camelia a zâmbit forțat. Radu a dat din cap. Irina însă a rămas tăcută, cu privirea în podea. După ce au plecat, am simțit un gol ciudat. Mă așteptam la recunoștință sau măcar la o vorbă bună. În schimb, liniștea s-a așternut între noi ca o pătură rece.

În zilele următoare, Irina a început să evite orice discuție cu mine. O vedeam cum se strecoară prin casă, cum își ia copiii de la școală fără să mă salute. Într-o seară, am auzit-o certându-se cu Radu:

— Nu vezi că mama ta nu mă suportă? Tot timpul mă judecă! Nici măcar acum, când a scris testamentul, nu m-a întrebat ce simt sau ce vreau!

Radu a oftat:
— Irina, e bătrână… Nu știe altfel.

Dar eu știam că nu era doar vârsta. Era mândria mea. Ani la rând am considerat-o pe Irina o străină în familia noastră. Am criticat-o pentru orice: cum gătește, cum își crește copiii, cum se îmbracă. Am vrut mereu să fie ca mine sau ca mama mea — dar ea era altfel.

Într-o dimineață, am găsit-o plângând în bucătărie. M-am apropiat încet.
— Irina… Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că mi-e greu aici. Simt că nu sunt niciodată destul de bună pentru voi.

Am vrut să o îmbrățișez, dar m-am oprit. Orgoliul meu era încă acolo, ca un zid între noi.

Apoi au venit problemele cu băiatul lor cel mare, Vlad. Notele i-au scăzut brusc la școală și a început să lipsească de acasă. Într-o seară l-au găsit la un bar din cartier cu niște băieți dubioși. Atunci Irina a izbucnit:
— Dacă nu ne ajutăm între noi, Vlad o să se piardă! Maria, te rog… ajută-mă!

Am simțit atunci pentru prima dată rușinea adevărată. Am realizat că nu doar relația mea cu Irina era distrusă, ci și familia noastră se destrăma încet.

Am început să vorbesc mai mult cu Irina. Să o ascult fără să judec. Să-i spun povești din tinerețea mea și să o întreb despre visele ei. Am aflat că visase să devină profesoară de limba română, dar renunțase după ce l-a născut pe Vlad.

— De ce nu ai încercat din nou?
— Pentru că mereu am simțit că nu sunt destul de bună… Nici pentru părinții mei, nici pentru voi.

M-am simțit vinovată pentru fiecare privire rece pe care i-am aruncat-o vreodată.

Într-o zi am adunat toată familia la masă. Am recunoscut cu voce tremurată:
— Am greșit față de voi toți… Mai ales față de tine, Irina. Testamentul meu nu poate repara anii pierduți sau vorbele grele. Dar vreau să încerc să fiu altfel cât timp mai sunt aici.

Irina a plâns în brațele mele pentru prima dată.

Au urmat luni grele — terapie de familie, discuții lungi și multe lacrimi. Vlad și-a revenit la școală. Eu și Irina am început să gătim împreună duminica și să râdem din lucruri mărunte.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: dacă aș fi văzut mai devreme cât rău poate face mândria? Dacă aș fi spus „te iubesc” mai des? Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet…

Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu ce contează cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați putea da timpul înapoi?