Urechile mele, povestea mea: Cum am învățat să mă privesc în oglindă

— Rareș, ia spune, ai prins semnal cu urechile alea? — râdeau băieții din spatele meu, în timp ce încercam să mă strecor pe holul școlii fără să-i privesc. Era a treia oară în acea zi când cineva făcea o glumă pe seama urechilor mele. M-am prefăcut că nu aud, dar fiecare cuvânt era ca o palmă peste față.

Nu știu când au început să mă doară cuvintele mai tare decât orice lovitură. Poate când am văzut-o pe mama plângând în bucătărie, după ce diriginta i-a spus că nu mai vreau să merg la școală. Sau poate când tata, mereu tăcut și distant, a spus sec: — Lasă-i, Rareș, așa sunt copiii. Trebuie să fii tare.

Dar eu nu eram tare. În fiecare dimineață, mă uitam în oglindă și încercam să-mi lipesc urechile de cap cu palmele, sperând că poate, peste noapte, se vor micșora. Îmi puneam căciula chiar și vara și inventam scuze ca să nu merg la piscină cu colegii. La școală, încercam să stau mereu în ultima bancă, cu capul plecat.

Într-o zi, la ora de sport, Vlad — cel mai popular băiat din clasă — a venit la mine și mi-a smuls căciula de pe cap. Toți au început să râdă. Simțeam cum obrajii îmi ard și lacrimile îmi urcau în gât. — Ce-ai, Rareș? Te-ai supărat? Hai, nu mai fi așa sensibil! — a zis el, dar râsul lui era crud.

Acasă, mama m-a găsit plângând sub plapumă. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe. — Știu că e greu, puiule… Dar nu trebuie să suferi așa. Poate ar trebui să vorbim cu un doctor… — a spus ea timid.

Tata a ridicat din sprâncene când a auzit de operație. — Ce prostii sunt astea? Să-ți tai urechile pentru niște copii răi? Nu! Să fie bărbat! — a tunat el. Dar mama nu s-a lăsat. — Nu e vorba doar de urechi, Ion! E vorba de cum se simte copilul nostru!

Au urmat zile întregi de discuții aprinse. Tata nu voia să audă de „mofturi”, iar mama încerca să-l convingă că nu e vorba de vanitate, ci de suferință reală. Eu stăteam între ei ca un obiect mut, rușinat că am ajuns motiv de ceartă.

Într-o seară, după ce tata a plecat trântind ușa, mama mi-a zis: — Rareș, dacă tu vrei asta cu adevărat, eu te susțin. Nu contează ce spune lumea sau tata. E viața ta.

Am mers la un medic estetician din orașul vecin. Cabinetul mirosea a dezinfectant și a speranță. Doctorul m-a privit blând: — Nu ești singurul copil care trece prin asta. Procedura e simplă și rapidă. Dar vreau să fii sigur că asta vrei tu, nu doar pentru ceilalți.

Am stat mult pe gânduri. M-am întrebat dacă nu cumva fug de problema reală: răutatea oamenilor. Dar nu mai puteam trăi cu frica fiecărei zile de școală.

Operația a durat două ore. Când m-am privit prima dată în oglindă după ce bandajele au fost scoase, am simțit că respir pentru prima dată după ani întregi. Urechile mele erau aproape de cap, normale. Am zâmbit timid.

La școală, colegii au observat imediat schimbarea. Unii au făcut glume noi: — Uite-l pe Rareș! Și-a făcut tuning! Dar nu mai era aceeași răutate în glasurile lor. Vlad s-a apropiat într-o pauză: — Băi… scuze dacă te-am supărat vreodată. N-am vrut să fie chiar așa nasol.

Nu știam dacă să-l cred sau nu, dar pentru prima dată nu mi-a mai păsat atât de mult. Am început să ridic privirea din bancă și să răspund la ore. Am mers la piscină cu colegii și am lăsat căciula acasă.

Tata n-a spus nimic mult timp. Într-o seară însă, m-a bătut pe umăr: — Ești bine? Dacă tu ești fericit… atunci e bine.

Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: — Să nu uiți niciodată că ești frumos oricum ai fi.

Acum mă uit în oglindă fără teamă. Dar uneori mă întreb: dacă lumea ar fi mai bună, oare câți copii n-ar mai simți nevoia să se schimbe ca să fie acceptați? Oare cât de mult ne definește felul în care ne văd ceilalți?