Dacă fiica mea se întoarce la el, să nu mai calce pragul casei mele

— Mamă, nu mai pot! Nu mă mai întorc la el, orice ar fi! vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul ploii care bătea în geam. Stătea în picioare, udă leoarcă, cu părul lipit de față și ochii umflați de plâns. M-am ridicat încet de pe scaun, cu inima strânsă ca într-o menghină.

— Irina, ai grijă ce spui… Nu e prima dată când vii aici plângând, dar niciodată nu ai stat. Mereu te-ai întors la el. Ce s-a întâmplat acum?

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit: — M-a lovit din nou. De data asta… nu doar cu palma. Am simțit că nu mai pot respira. Am fugit. Am fugit, mamă!

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să mă vadă slabă. De ani de zile trăiam cu frica asta: că într-o zi va veni acasă distrusă de tot, iar eu nu voi ști ce să fac.

— Și ce vrei să faci acum? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Nu știu… Nu mai vreau să mă întorc la el. Dar nici nu vreau să te supăr pe tine. Știu că tu…

Am oftat adânc. Toată viața am încercat să-i ofer Irinei tot ce am putut. Tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am crescut-o singură, cu greu, printre două joburi și multe nopți nedormite. Era un copil sensibil, mereu cu capul în nori, visătoare și blândă. Când l-a cunoscut pe Radu, părea că a găsit un sprijin. Dar după nuntă, totul s-a schimbat.

La început au fost certuri mici, apoi reproșuri, apoi țipete și uși trântite. Apoi au venit vânătăile ascunse sub mâneci lungi și zâmbetele forțate la mesele de familie. Am văzut totul, dar Irina mereu spunea: „E vina mea, mamă. Poate dacă eram mai bună…”

În seara aceea, am simțit că nu mai pot suporta. M-am apropiat de ea și i-am spus:

— Irina, dacă te întorci la el după noaptea asta… să știi că nu mai ai ce căuta la mine acasă. Nu pot să te văd distrusă iar și iar. Ori rupi lanțul ăsta acum, ori… eu nu mai pot fi martoră.

A rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să plângă în hohote. Am luat-o în brațe și am simțit cât de firavă e sub palmele mele.

— Mamă, mi-e frică! Dacă nu mă descurc? Dacă nu găsesc un loc de muncă? Dacă lumea mă judecă?

— Lumea oricum te judecă, Irina! Dar viața ta e mai importantă decât gura lumii! Ai uitat cum era bunica ta? Câte a îndurat doar ca să nu fie „vorbită” prin sat? Și la ce i-a folosit? A murit singură și nefericită!

Irina a tăcut din nou. În ochii ei vedeam o luptă între dorința de libertate și frica paralizantă de necunoscut.

A doua zi dimineață, Radu a venit la ușă. A bătut tare, insistent.

— Irina! Ieși afară! Hai acasă! Ce prostii faci?

Am deschis ușa cu inima cât un purice.

— Radu, pleacă! Nu are ce discuta cu tine!

— Dumneavoastră vă băgați între soț și soție? Să vă fie rușine! O să vedeți voi!

Irina s-a ascuns după mine ca un copil mic.

— Nu mă mai întorc la tine! Nu mă mai atinge!

Radu a plecat trântind poarta. Vecinii deja ieșiseră la geamuri.

Au urmat zile grele. Irina nu ieșea din casă decât rar, cu capul plecat. Îi era rușine de toți: de vecini, de rude, de prieteni. Eu am încercat să o ajut cum am putut: am vorbit cu o prietenă care avea nevoie de ajutor la magazinul ei alimentar; i-am dat bani din puținul meu; am stat nopți întregi ascultând-o cum își plânge neputința.

Dar presiunea era uriașă. Matusa Lenuța a venit într-o zi:

— Tu chiar o lași să-ți facă rușine? Să divorțeze? Ce-o să zică lumea?

— Sănătatea ei contează mai mult decât gura lumii!

— Ești nebună! O femeie trebuie să-și suporte bărbatul!

Am dat-o afară din casă. Pentru prima dată în viață am simțit că am curaj.

Irina a început încet-încet să-și revină. A găsit un job part-time la magazin și a început să zâmbească timid. Dar Radu nu s-a lăsat: îi trimitea mesaje, o urmărea pe stradă, îi promitea că se schimbă.

Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând iar:

— Mamă… dacă totuși se schimbă? Dacă ar trebui să-i mai dau o șansă?

Atunci am ridicat tonul:

— Dacă te întorci la el după tot ce ți-a făcut… eu nu te mai primesc aici! Eu nu pot trăi cu frica asta mereu! Ai dreptul la fericire! Dar dacă alegi suferința… eu nu pot fi părtașă!

A fost cel mai greu lucru pe care l-am spus vreodată.

Au trecut luni de zile. Irina nu s-a întors la Radu. Încet-încet și-a refăcut viața: a mers la terapie, a început să iasă cu prietenele ei vechi, a început chiar să râdă din nou.

Dar rana rămâne acolo — pentru ea și pentru mine.

M-am întrebat mereu: unde e limita între iubirea necondiționată și datoria de a spune „ajunge”? Cât poți sacrifica pentru copilul tău fără să te pierzi pe tine?

Poate că fiecare mamă are răspunsul ei… Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu?