Ultimatumul soacrei: O seară care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea nebunește. Din sufragerie, vocea doamnei Constanța răsuna clar: — Să nu uiți să ștergi bine masa, Irina! Știi că nu-mi place să rămână firimituri.

Vlad, soțul meu, stătea cu ochii în telefon, ca de obicei. Am simțit cum mă sufoc între pereții casei care nu fusese niciodată a mea, deși pe actul de proprietate apărea și numele meu. De la nuntă, viața mea s-a transformat într-o serie de examene zilnice la care nu reușeam niciodată să iau notă de trecere. Doamna Constanța, mama lui Vlad, era mereu acolo: criticând, corectând, supraveghind. „Nu așa se face ciorba”, „Nu așa se spală rufele”, „Nu așa se crește un bărbat”.

În primele luni am încercat să-i câștig simpatia. Îi aduceam flori, îi găteam prăjiturile preferate, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară. Dar nimic nu era suficient. Orice gest era interpretat ca o încercare de a-i fura fiul sau de a-i submina autoritatea în casă. Vlad? El ridica din umeri: „Las-o, Irina, așa e mama. Nu te mai consuma.”

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și casa mirosea a supă de găină, totul a explodat. Doamna Constanța a intrat în bucătărie cu pași hotărâți și mi-a spus pe un ton rece:
— Irina, trebuie să alegi: ori faci lucrurile cum spun eu, ori pleci din casa asta. Nu mai suport să văd dezordine și lipsă de respect.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad s-a uitat la mine și apoi la ea, dar n-a spus nimic. Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am gândit la părinții mei din Bacău, la cât de mult au muncit ca să mă vadă fericită. La promisiunea pe care mi-am făcut-o în fața oglinzii în ziua nunții: „Nu o să las pe nimeni să-mi calce demnitatea.”

Când m-am întors în sufragerie, am găsit-o pe doamna Constanța așezată pe fotoliu, cu brațele încrucișate.
— Ei? Ce ai decis? m-a întrebat fără urmă de milă.

Vlad tăcea. Am simțit că trebuie să aleg: liniștea mea sau familia lui. Am inspirat adânc și am spus:
— Doamnă Constanța, vă respect pentru tot ce ați făcut pentru Vlad și pentru mine. Dar nu mai pot trăi sub reguli care nu sunt ale mele. Dacă asta înseamnă să plec, atunci plec.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc:
— Irina, stai! Nu poți pleca așa!

— Ba pot! am răspuns cu vocea spartă. Nu mai pot trăi într-o casă unde nu sunt acceptată.

Am urcat în dormitor și am început să-mi strâng câteva haine într-o geantă. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia reușeam să-mi împachetez puloverul preferat. Vlad a venit după mine:
— Irina, te rog… Nu fă asta! O să vorbesc cu mama.

— Ai avut doi ani să vorbești cu ea! am izbucnit eu. Doi ani în care ai tăcut și ai lăsat-o să mă umilească zi de zi.

A tăcut din nou. Am coborât scările cu inima grea și am ieșit în ploaie. Am mers pe jos până la gară, fără umbrelă, fără să mă uit înapoi. În trenul spre Bacău am plâns tot drumul.

Trei zile mai târziu, Vlad m-a sunat:
— Mama vrea să-și ceară scuze… Poate ne mai dăm o șansă?

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nu vreau să mă întorc într-un loc unde trebuie să lupt pentru fiecare respirație.

— Vlad… Poate că e timpul să ne construim propria familie, fără reguli impuse de alții. Dacă vrei să fii cu mine, vino tu aici. Altfel… nu mai are rost.

Au trecut luni până când Vlad a avut curajul să-și lase mama și să vină după mine. Relația noastră s-a schimbat: am început de la zero într-o garsonieră mică din Bacău, cu bani puțini dar cu liniște sufletească.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus o familie pentru orgoliul meu. Dar apoi îmi amintesc serile acelea grele și lacrimile din baie…

Poate că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însuți. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină sacrificiul și unde începe demnitatea?