Umbra unui copil străin: Povara unei mame vitrege

— Nu-mi spune ce să fac! Nu ești mama mea!
Vocea Mariei a răsunat în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii anilor. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi s-a oprit pe fața ei, roșie de furie și încăpățânare. Avea doar șaptesprezece ani, dar în ochii ei vedeam toată ura lumii.
— Maria, nu vreau decât să te ajut… am încercat să spun, dar cuvintele mi-au murit pe buze.
— Nu am nevoie de ajutorul tău!
A trântit ușa și a dispărut pe hol, lăsând în urmă un gol pe care nu reușeam să-l umplu niciodată.

Așa începe fiecare zi din viața mea de mamă vitregă. M-am căsătorit cu Doru acum cinci ani, după ce soția lui a murit într-un accident stupid cu trenul la marginea orașului. Nu am avut niciodată copii ai mei — o sarcină pierdută la douăzeci și opt de ani mi-a frânt visul de a fi mamă. Când l-am cunoscut pe Doru, am crezut că destinul îmi dă o a doua șansă: să cresc un copil care nu era al meu, dar care avea nevoie de dragoste. Ce naivitate!

Maria m-a privit mereu ca pe o intrusă. La început, am încercat să-i câștig încrederea: îi pregăteam micul dejun preferat, îi cumpăram haine noi, îi ascultam poveștile despre liceu. Dar ea se închidea tot mai mult în sine. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie, cu telefonul strâns la piept. Am bătut ușor la ușă.

— Maria, pot să intru?

— Lasă-mă în pace!

M-am retras rușinată, simțind că orice gest al meu e interpretat ca o invazie.

Doru era mereu la muncă — șofer pe tir, plecat cu zilele. Când venea acasă, încerca să medieze conflictele noastre, dar nu avea răbdare pentru subtilități.

— Las-o în pace, Livia! E adolescentă, așa sunt toți la vârsta asta.

Dar eu simțeam că nu e doar adolescență. Era ceva mai profund: refuzul ei de a mă accepta ca parte din viața ei. Într-o zi, am găsit carnetul ei de note ascuns sub saltea: corigențe la matematică și română, absențe nemotivate. Am încercat să discut cu ea.

— Maria, trebuie să vorbim despre școală…

— Nu-mi pasă! Oricum nu termin liceul! Ce rost are?

Am simțit cum mă sufocă neputința. Am sunat-o pe mama mea să-i cer sfatul.

— Livia, nu poți forța un copil să te iubească. Fii răbdătoare.

Dar răbdarea mea se topea cu fiecare zi în care Maria mă ignora sau mă sfida. Într-o seară, am găsit-o ieșind pe furiș din casă.

— Unde mergi la ora asta?

— Nu e treaba ta!

Am încercat să o opresc, dar m-a împins și a fugit pe scări. Am stat trează toată noaptea, ascultând fiecare zgomot de pe palier. La trei dimineața s-a întors, mirosind a alcool și țigări.

— Maria! Ce-ai făcut?

— Nimic! Lasă-mă!

A doua zi dimineață, Doru a făcut scandal.

— Ce fel de mamă ești dacă nu poți ține un copil în frâu?

M-am simțit mică și inutilă. Toată lumea mă acuza: Maria mă ura, Doru mă critica, vecinii șușoteau că nu sunt în stare să cresc un copil străin.

Într-o duminică, am găsit-o pe Maria plângând în camera ei. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… Nu vreau să vorbesc cu tine!

Am ieșit din cameră cu inima frântă. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate că nu sunt destul de bună. Poate că nu merit să fiu mamă.

Au trecut luni întregi fără nicio apropiere între noi. Maria a abandonat școala și a început să iasă cu un băiat dubios din cartier — Radu, cunoscut pentru problemele cu poliția. Într-o seară, poliția a venit la ușa noastră.

— Fata dumneavoastră a fost prinsă furând din supermarket.

Doru a urlat la ea până a rămas fără glas. Eu am stat într-un colț și am plâns în tăcere. Maria nu s-a uitat nici măcar o clipă la mine.

După incidentul ăsta, Doru a început să bea tot mai mult. Îl găseam noaptea dormind pe canapea, cu sticla goală lângă el. Casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă: reproșuri, uși trântite, tăceri apăsătoare.

Într-o zi, Maria a dispărut. Am sunat la toate prietenele ei, am mers la poliție, am lipit afișe prin cartier. După trei zile s-a întors acasă — slabă, murdară și cu ochii umflați de plâns.

— De ce te-ai întors? am întrebat-o cu voce stinsă.

— N-am unde să mă duc…
A izbucnit în plâns și pentru prima dată m-a lăsat să o țin în brațe. Am simțit că poate există totuși o speranță.

Dar relația noastră nu s-a vindecat peste noapte. Maria a continuat să mă respingă uneori, alteori îmi cerea ajutorul timid — pentru o rețetă sau pentru bani de tramvai.

Acum are douăzeci și unu de ani și încă locuiește cu noi. Nu are diplomă de bacalaureat și niciun plan clar pentru viitor. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine că am rămas lângă ea sau dacă ar fi trebuit să renunț demult.

Uneori mă uit la ea când doarme și mă întreb: oare dragostea se poate impune? Sau e doar o iluzie că poți crește un copil care nu te vrea? Poate că răspunsul nu există… Dar voi ce credeți? Merită să lupți pentru cineva care te respinge?