În umbra soacrei: Patru pereți, o singură viață

— Nu pune sare acolo, Ana! Strică gustul la ciorbă, așa se face la noi în familie!
Vocea Marianei răsună din bucătărie ca un clopot spart, iar eu, cu lingura suspendată deasupra oalei, simt cum mi se strânge stomacul. Vlad stă la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Mă uit la el, așteptând un semn de susținere, dar știu deja că nu va veni. În apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei, fiecare zi e o piesă de teatru absurd: eu, nora care nu face nimic bine; Vlad, fiul care nu vrea scandal; Mariana, regina neîncoronată a celor patru pereți.

Am ajuns aici după ce ne-am căsătorit. Nu aveam bani de chirie și nici părinții mei nu ne puteau ajuta. Mariana ne-a primit „cu brațele deschise”, dar încă din prima zi am simțit că am intrat într-o capcană. Totul are reguli: cum să spăl vasele, cum să aranjez hainele pe sârmă, când să aerisesc camera. La început am încercat să mă adaptez. Îi zâmbeam forțat și îi spuneam „sigur, mama Mariana”, dar fiecare compromis era o mică trădare față de mine însămi.

Într-o seară, după ce Vlad a ieșit cu prietenii lui la bere și eu am rămas singură cu ea, Mariana s-a așezat lângă mine pe canapea. Mirosea a parfum ieftin și a supă de găină.
— Ana, să știi că Vlad e obișnuit cu altfel de mâncare. La mama lui nu a dus niciodată lipsă de nimic. Să nu-l dezamăgești.
Am simțit un nod în gât. Am dat din cap și am zâmbit slab. În mintea mea urlam: „Dar eu? Eu cine sunt aici? O servitoare?”

Zilele au început să semene una cu alta. Dimineața mă trezeam înaintea tuturor ca să apuc să beau o cafea în liniște. Dar și acolo mă găsea Mariana:
— Nu bea cafeaua aia pe stomacul gol! Știi ce pățești? Eu ți-am zis!

Uneori mă întrebam dacă nu cumva exagerez. Poate așa sunt toate soacrele. Poate că ar trebui să fiu mai recunoscătoare că avem un acoperiș deasupra capului. Dar apoi veneau serile în care Vlad se întorcea târziu și eu rămâneam singură cu gândurile mele și cu privirile tăioase ale Marianei.

Într-o duminică, când încercam să fac ordine în dulapul nostru minuscul, Mariana a intrat fără să bată.
— Ce faci acolo? Nu vezi că nu ai pus hainele cum trebuie? Uite, lasă-mă pe mine!
Mi-a smuls tricourile din mână și le-a împăturit cu mișcări repezi.
— Așa se face! Dacă vrei să ai grijă de Vlad, trebuie să înveți!
M-am simțit ca un copil certat la școală. Am ieșit din cameră și m-am dus pe balcon. Am plâns în tăcere, ascunsă după ghiveciul cu mușcate.

Când i-am spus lui Vlad că nu mai pot, că vreau să ne mutăm, mi-a răspuns fără să ridice privirea din laptop:
— Ana, hai să fim serioși… Unde să ne ducem? Știi cât costă chiria? Mama vrea doar să ajute.
— Să ajute? Sufocă! Nu vezi că nu am niciun spațiu al meu?
— Ești prea sensibilă…

Am simțit cum ceva se rupe între noi. Nu era doar despre spațiu sau despre reguli. Era despre faptul că nu mă vedea. Că pentru el era mai simplu să mă lase să mă lupt singură cu Mariana decât să-și asume un conflict.

Într-o zi am primit un telefon de la mama mea:
— Ana, ești bine? Te aud mereu obosită…
Am izbucnit în plâns.
— Nu mai pot, mamă! Parcă nu mai sunt eu…
— Vino acasă câteva zile. Poate te liniștești.

Am plecat pentru un weekend la Ploiești, la părinții mei. Acolo am dormit pentru prima dată după mult timp fără să mă trezesc speriată că cineva intră peste mine în cameră sau că trebuie să dau socoteală pentru orice gest. Mama m-a privit lung:
— Ana, tu nu mai râzi ca înainte… Ce se întâmplă între tine și Vlad?
Nu am știut ce să-i răspund. Poate că nici eu nu mai știam exact cine sunt sau ce vreau.

Când m-am întors la București, Mariana m-a întâmpinat cu brațele încrucișate:
— Ai avut nevoie de o pauză? Sper că te-ai odihnit destul, că aici e destul de lucru!
Vlad m-a luat deoparte:
— Mama s-a supărat că ai plecat fără să-i spui direct…
Am simțit cum mă sufoc din nou.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mariana despre modul „corect” de a spăla geamurile, am ieșit pe scara blocului și am stat pe trepte până târziu. O vecină bătrână a trecut pe lângă mine:
— Te-ai certat iar cu doamna Mariana? Săraca fată… Și fiică-mea a trecut prin asta.
Am zâmbit amar. Nu eram singura.

Am început să caut joburi mai bine plătite, orice care să ne permită să ne mutăm. Dar piața era grea și salariile mici. Într-o zi am găsit un anunț pentru un post de asistent manager la o firmă mică din centru. Am mers la interviu tremurând toată.
— De ce vrei să schimbi locul de muncă? m-a întrebat directoarea.
— Pentru că vreau să cresc… și pentru că simt că nu mai pot respira unde sunt acum.
A zâmbit înțelegător.

Când am primit vestea că am fost acceptată, am plâns de bucurie. I-am spus lui Vlad:
— Dacă strângem bani câteva luni, putem încerca să ne mutăm măcar într-o garsonieră.
El a oftat:
— O să fie greu… Dar dacă asta vrei tu…

Mariana a făcut un scandal monstru când i-am spus planurile noastre:
— Cum adică plecați? Și pe mine cine mă ajută? După tot ce am făcut pentru voi!
Am simțit vinovăție și ușurare în același timp.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță, dar doar a noastră. Încercăm să reconstruim ceva între noi doi, dar rana rămâne: Vlad încă vorbește zilnic cu mama lui și uneori simt că umbra Marianei e tot aici.

Mă întreb: oare câte femei trăiesc vieți strivite între pereții altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte de a ne pierde cu totul?