O femeie necunoscută, un adevăr ascuns și viața mamei mele distrusă – Povestea unei alegeri imposibile

— Doamnă, sunteți bine? am întrebat, aplecându-mă spre femeia care se sprijinea de gardul vechi din fața blocului nostru. Avea palmele zgâriate și respira greu, iar ochii îi erau umezi de lacrimi. Era o dimineață obișnuită de aprilie, cu miros de ploaie și asfalt ud, iar eu mă grăbeam spre serviciu. Totuși, ceva în felul în care își strângea geanta la piept m-a făcut să mă opresc.

— Nu… nu prea, mi-a răspuns ea cu o voce stinsă. Am alunecat… și nu mai pot să mă ridic. Mă doare piciorul.

Am ajutat-o să se așeze pe o bancă și i-am oferit apă. A refuzat politicos, dar mi-a mulțumit cu o privire caldă, aproape recunoscătoare. Am chemat un taxi și am insistat să o conduc la spital. Pe drum, am schimbat câteva vorbe banale despre vreme și despre cât de grăbiți suntem cu toții. Nu mi-a spus cum o cheamă, dar chipul ei mi-a rămas întipărit în minte.

Câteva zile mai târziu, când am povestit acasă ce mi s-a întâmplat, mama a încremenit. A lăsat ceașca de ceai să-i cadă pe masă și a început să tremure.

— Cum arăta? a întrebat ea cu vocea sugrumată.

I-am descris femeia: păr grizonat, ochi verzi, riduri adânci pe frunte. Mama a început să plângă în hohote. Nu am mai văzut-o niciodată atât de distrusă.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Cine e femeia asta?

A durat ore până a reușit să vorbească. Mi-a povestit despre trecutul nostru, despre cum tata ne-a părăsit când aveam doar șapte ani. Mereu mi-a spus că a plecat pentru că nu se mai înțelegeau, dar acum am aflat adevărul: femeia pe care o ajutasem era Lidia, colega mamei de la serviciu, cea care îi furase soțul și îi distrusese viața.

— Ani de zile am încercat să uit… Dar nu pot. Lidia mi-a luat totul: liniștea, demnitatea, familia. Și tu ai ajutat-o… fără să știi cine este.

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea acestei revelații. Cum era posibil ca gestul meu de bunătate să fi fost îndreptat tocmai către persoana care ne făcuse atât de mult rău?

În zilele următoare, mama s-a închis în ea însăși. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic, iar ochii ei erau mereu roșii de plâns. Am încercat să-i explic că nu aveam de unde să știu cine e femeia aceea, dar nu părea să conteze.

— Tu n-ai cum să înțelegi… Nu ai trăit umilința aia. Să vezi cum omul pe care îl iubești pleacă cu altcineva, iar toți din jur te privesc cu milă sau cu dispreț.

Am început să mă simt vinovată pentru ceva ce nu făcusem cu adevărat. M-am întrebat dacă nu cumva am trădat-o pe mama doar pentru că am fost prea naivă sau prea bună.

Într-o seară, am găsit-o pe mama stând pe întuneric în bucătărie. M-am așezat lângă ea și am încercat din nou să vorbim.

— Mamă, nu vreau să te pierd. Te rog, spune-mi ce pot face ca să repar asta.

— Nu poți repara nimic… Dar poți să nu uiți niciodată cine suntem și prin ce am trecut.

Am început să caut informații despre Lidia. Am aflat că trăia singură într-un apartament mic din cartierul vecin, că nu avea copii și că fusese părăsită la rândul ei de bărbatul pentru care renunțase la tot. O viață întreagă de singurătate și regrete.

Într-o zi, am decis să o vizitez. Mi-a deschis ușa cu aceeași privire tristă pe care o văzusem în dimineața accidentului.

— Ce cauți aici? m-a întrebat ea mirată.

— Vreau să vorbim… despre trecut.

A oftat adânc și m-a invitat înăuntru. Apartamentul era mic și auster, cu fotografii vechi pe pereți și un miros greu de mucegai.

— Știu cine sunteți… Sunteți Lidia. Femeia care i-a distrus viața mamei mele.

A izbucnit în plâns.

— Știu… Și nu trece zi fără să regret ce am făcut atunci. Am crezut că iubirea merită orice sacrificiu, dar m-am înșelat. Am pierdut totul… inclusiv respectul față de mine însămi.

Am stat tăcute minute în șir. Nu știam dacă pot s-o iert sau dacă ar trebui s-o urăsc pentru tot ce ne făcuse.

— De ce ai făcut-o? am întrebat într-un final.

— Pentru că eram singură… Pentru că voiam să simt că trăiesc. Dar n-am câștigat nimic bun din asta.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat între două lumi: una a durerii mamei mele și alta a regretelor Lidiei. În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am gândit la cât de ușor putem răni oamenii fără să ne dăm seama și la cât de greu e să reparăm ceea ce am stricat.

În zilele ce au urmat, mama a început să-și revină puțin câte puțin. I-am povestit despre vizita mea la Lidia și despre cât de mult regretă tot ce s-a întâmplat.

— Poate că uneori trebuie să iertăm ca să putem merge mai departe… i-am spus încet.

Mama m-a privit lung și m-a strâns în brațe pentru prima dată după mult timp.

Acum mă întreb: oare e posibil ca bunătatea să vindece răni vechi sau unele lucruri nu pot fi niciodată uitate? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?