Sângele nu e întotdeauna apă: Povestea unei trădări de familie

— Tu chiar crezi că nu-mi dau seama? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Larisa stătea în pragul bucătăriei, cu ochii mari, umezi, și mâinile strânse la piept. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de respirațiile noastre sacadate. Pe masă, portofelul meu stătea deschis, bancnotele răvășite, ca o dovadă mută a ceea ce tocmai descoperisem.

Nu știu dacă a fost mai dureros să-i văd privirea vinovată sau să-mi aud propria voce, spartă de furie și dezamăgire. „Nu e ce crezi…” a șoptit ea, dar cuvintele i s-au înecat în tăcere. M-am prăbușit pe scaun, simțind cum tot ce am construit împreună — încrederea, sprijinul, speranța că ne putem salva una pe alta — se năruie sub greutatea unei trădări pe care nu mi-o imaginam niciodată posibilă.

Totul a început acum opt luni, când Larisa m-a sunat plângând. „Te rog, Ana, nu mai am unde să mă duc. Tata m-a dat afară, mama nu răspunde la telefon…” Am simțit atunci că nu pot să o las pe drumuri. Era verișoara mea preferată, copilul rebel al familiei noastre din Ploiești, mereu cu o glumă la îndemână și un zâmbet care te făcea să uiți de necazuri. Am crescut împreună la bunici, am împărțit haine, jucării și secrete. Cum aș fi putut să-i întorc spatele?

La început, totul părea ca într-un vis frumos. Îi pregăteam cafeaua dimineața, povesteam până târziu despre planurile noastre — eu despre jobul meu stresant la contabilitate, ea despre cum vrea să-și termine facultatea și să-și găsească un rost. Îi lăsam cheile de la apartament fără nicio grijă. „Ești ca sora pe care n-am avut-o niciodată”, îmi spunea uneori, și simțeam cum mi se umple inima de recunoștință că pot ajuta pe cineva drag.

Dar încet-încet au apărut semnele. Bani dispăruți din portofel — la început sume mici, apoi din ce în ce mai mari. Un parfum scump lipsă din dulap. O brățară de argint pe care o primisem de la mama, dispărută fără urmă. Am vrut să cred că uitasem eu unde le-am pus sau că poate le-am pierdut pe undeva. Dar neliniștea creștea în mine ca o boală tăcută.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit-o pe Larisa cu ochii roșii și fața palidă. „Nu te simți bine?” am întrebat-o. A dat din cap că nu și s-a retras în camera ei. Atunci am văzut că ușa dulapului meu era întredeschisă. Am simțit un fior rece pe șira spinării. M-am dus direct la portofel — lipseau 200 de lei. Am știut atunci că nu mai pot nega evidența.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, întrebându-mă unde am greșit. Oare am fost prea naivă? Prea dornică să cred că sângele chiar nu e apă? Sau poate Larisa avea nevoie de ajutor mai mult decât puteam eu să-i ofer?

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu ea. „Larisa, trebuie să-mi spui adevărul. Ai luat tu banii?” S-a uitat la mine cu ochii goi și a dat din umeri: „Nu știu despre ce vorbești.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Zilele au trecut într-o tensiune insuportabilă. Ne evitam prin casă ca două străine. Eu mă închideam în camera mea după serviciu, ea ieșea târziu noaptea sau dispărea cu orele fără să spună unde merge. Am început să-mi ascund lucrurile prin sertare încuiate și să verific mereu dacă mai am bani în portofel.

Într-o duminică dimineață, când m-am trezit mai devreme decât de obicei, am auzit zgomote ciudate din bucătărie. M-am strecurat tiptil și am văzut-o pe Larisa cotrobăind prin geanta mea. Atunci am izbucnit.

— De ce faci asta? Ce ți-am făcut eu ca să meriți așa ceva?

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe podea.

— Nu pot… Nu pot să mă opresc! Am datorii la niște oameni răi… Dacă nu le dau banii, mă amenință că vin peste mine! Nu știam unde să mă duc… Mi-a fost rușine să-ți spun!

Am simțit un val de milă și furie în același timp. Cum să reacționez? S-o dau afară? S-o ajut? S-o iert?

Am sunat-o pe mama: „Ce-ai face tu dacă ai afla că cineva drag te fură?” Mama a oftat adânc: „Ana, uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare. Dar tot noi trebuie să găsim puterea să-i ridicăm când cad.”

Am decis să-i dau o ultimă șansă Larisai — dar cu reguli clare: niciun ban fără să știe unde se duc, consiliere psihologică și sprijin pentru a-și rezolva problemele cu datoriile. Au urmat luni grele: certuri, lacrimi, promisiuni încălcate și iar promisiuni noi. Familia s-a împărțit: unii mă acuzau că sunt prea blândă, alții că sunt prea dură.

Într-o zi, Larisa a venit acasă cu ochii luminoși: „Ana, azi n-am luat nimic de la tine. Azi am reușit să spun nu!” Am plâns amândouă — pentru prima dată nu de durere, ci de speranță.

Nu știu dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu că iertarea nu e pentru cei care ne-au rănit — ci pentru liniștea noastră sufletească.

Oare sângele chiar nu e apă? Sau uneori tocmai cei apropiați ne pun la cea mai grea încercare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?