Între două case și o familie sfâșiată: Povestea mea despre alegeri imposibile

— Ioana, nu mai pot! Ori vin eu la tine, ori pleci tu de acolo! vocea fratelui meu, Vlad, răsună în telefon, spartă de nervi și oboseală. E trecut de ora zece seara, iar eu stau pe marginea patului, cu ochii în tavanul apartamentului nostru mic din Militari, încercând să-mi adun gândurile. Soțul meu, Radu, se preface că citește, dar știu că ascultă fiecare cuvânt.

— Vlad, nu e atât de simplu. Tata nu vrea să vândă casa. Știi bine cât ține la ea… încerc să-i explic, dar el mă întrerupe brusc.

— Și ce? Să stăm toți ca proștii? Eu nu mă mut cu el! Nu pot, Ioana! Nu mai suport să-l aud cum oftează toată ziua după mama și cum se plânge că-l las singur. Eu am viața mea!

Închid ochii. Îmi simt inima bătând haotic. Mama a murit acum doi ani, iar tata s-a agățat de casa din cartierul vechi ca de o ancoră într-o furtună. Nu vrea să audă de vânzare sau renovare. Pentru el, fiecare colț păstrează amintiri cu mama: mirosul de cozonac din bucătărie, florile din curte, zgomotul pașilor ei pe hol.

Vlad locuiește singur într-o garsonieră la marginea orașului. Are o relație complicată cu tata – mereu au fost ca două pietre tari. Eu am încercat mereu să fiu liantul dintre ei, dar acum simt că mă rup în două.

— Ioana, ce facem? mă întreabă Radu încet după ce închid telefonul. Nu putem sta la nesfârșit aici. Chiria crește, salariile noastre nu. Și dacă rămân fără job?

Îl privesc și simt un val de vinovăție. Radu a acceptat mereu compromisuri pentru mine. A renunțat la ideea de a avea un copil doar pentru că nu avem spațiu și stabilitate. Și totuși, nu pot să-l oblig să locuiască cu tata.

A doua zi merg la casa copilăriei mele. Tata mă întâmpină în prag cu ochii roșii și barba nerasă.

— Ioana, iar vii să mă convingi să vând?

— Nu, tată… doar vreau să vorbim.

Ne așezăm la masa din bucătărie. Miroase a mucegai și a cafea tare. Tata își freacă mâinile noduroase.

— Vlad nu vrea să stea cu tine. Eu… nici eu nu pot. Radu nu se simte bine aici. E prea multă tristețe…

Tata oftează adânc.

— Voi vreți să mă dați afară din casa mea?

— Nu, tată! Dar nici noi nu putem trăi la nesfârșit în două camere cu chirie scumpă. Tu ai nevoie de ajutor, noi avem nevoie de un acoperiș stabil.

Tata tace mult timp. Mă privește ca și cum aș fi străină.

— Casa asta e tot ce mi-a rămas din viața cu mama ta. Dacă o vând… ce mai am?

Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Mă ridic și plec fără să mai spun nimic.

Seara primesc mesaj de la Vlad: „Am găsit o ofertă bună pentru o casă la periferie. Dacă tata ar vinde, am putea lua ceva împreună. Dar el nu cedează.”

Îi răspund scurt: „Nu pot să-l forțez.”

În zilele următoare, tensiunea crește. Tata mă sună zilnic să-mi spună cât de singur se simte. Vlad îmi scrie mesaje pline de reproșuri: „Tu ești fata bună care nu supără pe nimeni! Dar pe noi cine ne ajută?”

Radu începe să evite discuțiile despre viitor. Îl simt tot mai distant.

Într-o seară izbucnesc:

— Nu mai pot! Toți trag de mine! Tata vrea să rămân copilul lui ascultător, Vlad vrea soluții rapide, tu vrei liniște… Dar eu? Eu ce vreau?

Radu mă privește lung:

— Poate ar trebui să te gândești la tine prima dată…

Nu pot dormi toată noaptea. Mă gândesc la copilăria mea în casa aceea: serile când mama făcea clătite, când ne jucam toți trei în curte… Acum totul e rece și gol.

A doua zi îl sun pe tata:

— Tată, trebuie să găsim o soluție. Poate putem renova casa și să stăm toți împreună o perioadă…

— Nu vreau străini în casa mea!

— Nu suntem străini! Suntem familia ta!

Tata tace din nou. Închid telefonul cu mâinile tremurânde.

Vlad mă sună imediat:

— Ai vorbit cu el? Ce-a zis?

— Nimic nou… Vlad, nu știu cât mai pot duce.

— Nici eu…

Începem să ne certăm. Îmi aruncă în față că sunt egoistă că nu vreau să mă mut cu tata; îi spun că el fuge mereu de responsabilitate. Plâng amândoi la finalul conversației.

Trec săptămâni fără nicio rezolvare. Tata se izolează tot mai mult; Vlad devine tot mai distant; Radu pare gata să plece oricând.

Într-o duminică dimineață mă trezesc cu un gând clar: trebuie să aleg pentru mine.

Îl iau pe Radu de mână și mergem la tata.

— Tată, noi nu mai putem continua așa. Dacă nu vrei să vinzi casa, e decizia ta. Dar noi trebuie să ne facem viața noastră. Vlad la fel.

Tata plânge pentru prima dată în fața mea de când a murit mama.

— O să rămân singur…

Îl îmbrățișez strâns:

— Nu vei fi niciodată singur dacă ne lași să fim aproape de tine… dar trebuie să ne lași să trăim și noi.

Plecăm fără răspunsuri clare, dar cu sufletul puțin mai ușor.

Mă întreb adesea: oare cât trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de cei dragi și unde începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?