Sub același acoperiș: Povestea unei trădări de neiertat

— Nu pot să cred că ai ajuns să vorbești așa cu mine, Ilie! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă mirosea a ciorbă de perișoare. Nadia stătea lângă mine, cu mâinile strânse la piept, ochii umeziți de lacrimi. Daria, fiica noastră, se uita în podea, evitând privirea mea. Ilie, băiatul nostru cel mare, ridica din umeri, cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Tata, nu e vorba de ură. E vorba că… e timpul să ne gândim și la noi. Avem nevoie de spațiu. Tu și mama… poate ar fi mai bine să vă mutați la țară, la casa bunicilor. Aici e orașul, avem nevoie de intimitate, de libertate.

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa asta nu era doar niște pereți și o ușă. Era viața mea. Am pus fiecare cărămidă cu mâinile mele, am tras fiecare fir de curent cu unchiul Petre, am vopsit pereții cu Nadia în nopțile târzii după ce copiii adormeau. Și acum… copiii mei mă dădeau afară?

— Ilie, tu chiar nu înțelegi? am spus încet, aproape șoptit. Casa asta e tot ce avem. E a noastră! Pentru voi am muncit o viață întreagă!

Daria a ridicat privirea, ochii ei albaștri plini de lacrimi.

— Tata… nu vrem să vă facem rău. Dar nu mai putem trăi toți sub același acoperiș. Ne certăm mereu. Eu nu mai suport să mă simt ca o musafiră în propria casă.

Nadia a izbucnit în plâns.

— Dar tu ai crescut aici, Daria! Cum poți să spui asta?

Ilie a oftat și s-a uitat la mine cu o privire pe care n-am recunoscut-o niciodată.

— Tata, tu mereu ai vrut să fie ca tine. Să facem cum spui tu. Să nu aducem prieteni acasă, să nu ascultăm muzică tare, să nu… S-a terminat copilăria noastră. Acum suntem adulți. Avem nevoie de spațiul nostru.

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Nadia s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Zvonel, hai să mergem în cameră. Să-i lăsăm să se gândească la ce au spus.

Am urcat scările încet, ca doi bătrâni obosiți, deși niciunul dintre noi nu avea încă șaizeci de ani. În cameră, Nadia s-a prăbușit pe pat.

— Ce-am greșit? De ce copiii noștri ne vor plecați?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că am fost prea stricți. Poate că i-am protejat prea mult sau prea puțin. Poate că lumea s-a schimbat și noi am rămas în urmă.

A doua zi dimineață, Ilie și Daria au venit la noi în cameră.

— Am discutat între noi… și credem că ar fi cel mai bine să vă mutați la casa bunicilor din sat. Acolo aveți liniște, grădină… Noi rămânem aici. Putem face actele la notar să fie totul clar.

M-am ridicat brusc din pat.

— Voi vreți să ne dați afară din propria casă? Să ne luați tot ce avem?

Ilie a ridicat din umeri.

— Tata, e mai bine pentru toată lumea. Și oricum… casa e pe numele nostru deja. Ai semnat acum doi ani când ai vrut să ne ajuți cu creditul pentru Dacia lui Daria.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Îmi aminteam perfect ziua aceea: Ilie venise cu niște hârtii de semnat, spunând că e doar o formalitate pentru bancă. Nici nu m-am uitat atent… Am avut încredere în el.

Nadia a început să tremure.

— Nu se poate… Nu se poate!

Am ieșit din cameră fără să spun nimic și m-am dus în curte. M-am așezat pe banca veche de sub nuc și am privit spre fereastra bucătăriei unde Nadia făcea cozonaci în fiecare Crăciun. Mirosea a trandafiri și a trădare.

În zilele următoare am încercat să vorbim cu copiii, să-i facem să înțeleagă cât rău ne fac. Dar ei erau hotărâți: voiau casa doar pentru ei. Vecinii au început să bârfească; unii ne priveau cu milă, alții cu dispreț.

Într-o seară, când Nadia plângea în tăcere la masa din bucătărie, am auzit bătăi în ușă. Era fratele meu, Mircea.

— Ce se întâmplă aici? Am auzit că vă dau copiii afară din casă!

I-am povestit totul printre suspine și nervi.

— Zvonel, nu poți lăsa lucrurile așa! Mergem la avocat! Nu există dreptate dacă nu lupți pentru ea!

Dar Nadia m-a tras de mânecă.

— Nu vreau scandaluri. Sunt copiii noștri…

Am stat nopți întregi fără somn, gândindu-mă dacă să-i dau sau nu în judecată pe propriii mei copii. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse dragostea aceea care ne ținuse împreună atâția ani?

Într-o dimineață am găsit curtea goală: Ilie plecase la serviciu, Daria la facultate. M-am plimbat prin camerele casei ca un străin printre amintiri: poza cu Nadia la nuntă pe perete, jucăriile vechi ale copiilor într-un colț de dulap, mirosul de cafea arsă care încă plutea în aer.

Am ieșit din nou pe bancă sub nuc și am privit cerul plumburiu.

Oare sângele chiar nu se face apă? Sau poate că uneori dragostea părinților e luată de bun și uitată prea ușor? Ce aș fi putut face altfel ca să nu ajung aici?